"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 27 noiembrie 2017: În mers de rac – Gunter Grass

El îmi pretinde amintiri clare. Vrea să știe cum o vedeam eu în copilărie pe mama, care era mirosul ei pentru mine, ce simțeam la atingerea ei când n-aveam decât vreo trei anișori. Și spune:

 – Primele impresii sunt decisive pentru viața ulterioară.

Dar eu îi răspund:

 – Nu e nimic de care să-mi aduc aminte. Când aveam trei ani, ea tocmai își încheiase ucenicia ca tâmplar. Sigur, mi se mai bulucesc și acum în fața ochilor talașul lung-cârlionțat și stivele de butuci de lemn pe care mi le aducea din atelier. Dar altceva? Mama mirosea a clei de oase. Oriunde stătuse: în picioare, așezată sau culcată – o, Doamne, patul ei! – persista acest miros. Cât despre mine, fiindcă nu erau creșe, am fost dat mai întâi în grija unei vecine, apoi depus la grădiniță. Așa făceau acum toate mamele care aveau serviciu în regimul muncitoresc-țărănesc, nu doar cele din Schwerin. Îmi pot aminti de femei grase și de femei uscățive, care ne comandau în toate privințele, și de fiertura de griș în care lingura stătea băț.

Dar bătrânul nu se satură cu frânturi de amintiri ca astea. Și nu-mi dă pace:

 – Pe vremea mea, Tulla Pokriefke avea la zece ani o mutriță caraghioasă. Oare cum arăta ca femeie tânără și calfă de tâmplar, cam prin cincizeci, când avea douăzeci și trei de ani? Se farda?  Purta batic sau, ca mămică ce se afla, o pălărie în formă de oală? Își lăsa părul lins sau și-l făcea permanent? Sau poate-și punea bigudiuri la sfârșit de săptămână?

Nu știu dacă datele procurate de mine îl pot satisface; imaginea mea despre mama, pe când era tânără, e clară ca un tablou și totodată tulbure. O știu doar cu părul alb. De la începutul începutului a fost cu părul alb. Nu argintiu. Doar alb. Cine o întreba ceva despre asta, auzea de la ea:

 – Asta s-a-ntâmplat la nașterea lu’ fiu’ meu. Adică pă torpiloru’ ăl’ de ne-a salvat.

Și cine era dispus să asculte mai mult afla cum de atunci a fost albă colilie, încă din Kolberg, când supraviețuitorii, mamă și sugar, au părăsit torpilorul Lowe. Pe atunci ea purta părul până pe umeri. Dar odinioară, pe când încă nu albise „ca la o poruncă dă la Cel dă Sus”, părul ei era de la natură bălai, puțin roșcat, și-o cădea până pe umeri.

La alte întrebări – căci nu vrea să renunțe – l-am asigurat pe patronul meu că există prea puține fotografii cu mama din anii cincizeci. În una dintre ele se vede că-și tunsese părul alb și-l purta nu mai lung decât bețele de chibrit. Foșnea când îl mângâiam, ceea e îmi permitea uneori. Și  tot așa îl poartă și azi, ca femeie bătrână. Avea fix șaptesprezece ani când a albit dintr-odată.

 – Ei aș! Mama nu s-a vopsit niciodată! Nici unul dintre tovarășii ei n-a văzut-o vreodată cu părul negru-albătriu sau roșu-tițian.

 – Și altceva? Ce alte amintiri mai ai? Bărbați, de exemplu? A existat vreunul?

Se referă desigur la cei care rămâneau peste noapte. Căci Tulla Pokriefke a fost în adolescență nebună după bărbați. Fie la bazinul de înot din Brosen, fie ca vatmaniță pe tramvaiul dintre Danzig, Langfuhr și Oliva, roiau mereu în jurul ei băieți, dar și bărbați în toată firea, combatanți în concediu de pildă.

 – I s-a mai ostoit cu timpul, când avea părul alb, patima de bărbați?

Oare ce-i în mintea bătrânului! Crede poate că mama, doar fiindcă părul îi albise dintr-un șoc, a trăit ca o călugăriță? Au existat bărbați prea destui. Dar nu rămâneau mult. Unul era șef de echipă de zidari și foarte simpatic. Aducea cu el ce se dădea doar raționalizat, pe cartelă: leber, de exemplu. Aveam deja zece ani când el ședea la noi în bucătărie, în curtea din dos din Lehmstraße nr. 7, și plesnea din bretelele pantalonilor. Îl chema Jochen și voia neapărat să mă ducă pe genunchi călare. Mama îi zicea „Jochen d’al doilea”, pentru că ea mai cunoscuse în adolescență un licean pe care-l chema Joachim, dar i se spunea Jochen.

 – Da’ ăla mic n’a vrut să știe de mine! N-a-ncercat barem să mă ia dă mână…

Odată și-odată mama trebuie să-i fi făcut vânt lui Jochen al doilea, nu știu de ce. Și când aveam cam treisprezece ani venea, după terminarea serviciului și uneori și duminica, un tip din poliția populară. Era sublocotenent și sas, cred că din Pirna. El ne-aducea pastă de dinți Colgate din Vest și alte lucruri confiscate. De altfel, și pe el îl chema Jochen, fapt pentru care mama mi-a spus:

 – Mâine vine număru’ trei. Fi’ amabil cu el cân’ vine…

Jochen trei a fost dat afară pe ușă fiindcă, așa cum spunea mama:

 – Cine dracu’ a știut că-i era gândul la-nsurătoare!

Ea nu voia să se căsătorească.

 


Cartea În mers de rac poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: