Dar nu ar fi mai bine să nu răscolim lucrurile și să încercăm să uităm lucrurile dificile?, sunt întrebată din când în când de către cineva, exact cu cuvintele astea.
Pluralul mă face mereu să zâmbesc. Exprimarea asta e mereu o încercare eșuată și abuzivă de complicitate, care mă obligă cumva pe mine să ader la nevoia oamenilor de a îngropa lucrurile care îi dor. Un mecanism de coping pe care îl recunosc, îl înțeleg, dar la care nu vreau să fiu părtașă. Omul de acest fel vrea să uite, iar eu, cu nevoia mea de vindecare declarată și asumată, îi încurc planurile.
Aveam încă în minte nevoia asta de negare a unui trecut pe care ne mințim că l-am uitat, dar care ne însoțește în comportamentele zilnice, când am intrat la ședința săptămânală de terapie de grup. Tema pe care lucram: tata. O temă pe care am insistat mult la începutul intrării mele în terapie, fiindcă știam că acolo se ascund multe dureri și tipare, dar la care nu m-am mai întors aplicat în ultimii ani, fiindcă mi-a plăcut să-mi zic că acolo lucrurile sunt destul de încheiate, înțelesesem rațional ce era de înțeles, aveam compasiunea necesară pentru a privi lucrurile în ansamblu, tatăl meu fusese o victimă la rându-i și făcuse ce putuse și știuse mai bine – dacă ar fi putut face mai bine, ar fi făcut -, îmi înțelegeam pattern-urile, nevoi neîmplinite, rănile. Mai mult, de aproape zece ani de când e paralizat, tata nu mai poate vorbi, rana mea de nedreptate se cicatrizase, cumva el fusese pedepsit de ceva mai mare decât el pentru ce-mi făcuse mie, ce rost mai avea să țin eu ranchiună? În plus, încă aveam zile când mă gândeam speriată la copilul rănit care se rugase ca tata să moară sau să dispară și mă simțeam vinovată pentru gândurile de atunci.
Îmi doream tema asta. Îmi doream să mă întorc la tata. Îmi doream să mă întorc în copilăria mică, cu nivelul de conștiință și conștientizare atins acum, după atâția ani de lucru cu sinele. Știam că va durea, dar eram pregătită, oarecum.
Și apoi, pe nesimțite, din exercițiu în exercițiu, m-am trezit pe covor într-o scenetă pe care trebuia să o interpretăm împreună cu o colegă de grup, în care fiecare dintre noi trebuia să joace, pe rând, rolul tatălui celuilalt și rolul copilului care a fost. Iar colega mea alesese o scenă ludică, precum fusese relația cu tatăl ei când era ea mică, așa că a trebuit să interpretez un tată așa cum nici nu am știut în copilăria mea că există. Iar asta mi-a rupt sufletul, fiindcă, în timp ce eram căluț pentru un copil care nu semăna deloc cu copilul care am fost, am simțit în tot corpul o durere uriașă și o milă teribilă pentru fetița care nu s-a jucat niciodată, care nu s-a alintat, care nu a făcut din oameni căluți, fiindcă nu a avut din cine, care nu a stâlcit cuvintele, care a fost gravă și tristă de parcă s-ar fi născut așa. Care nu a fost copil, căreia nu i s-a dat voie să fie copil.
Iar apoi a venit rândul meu să fiu mică. Iar scena pe care o aleseserăm împreună fusese una care s-a repetat în mod obsesiv într-o perioadă din viața mea, trebuie să fi avut 6-7 ani când, la masă fiind, tata se enerva că mănânc urât – ciopciăi era verbul pe care îl folosea – și îmi punea o oglindă în față, ca să mă văd cât de urâtă sunt și cât de urât mănânc. Așa că eram aici, pe covorl de psihodramă, și auzeam insultele care zburau spre mine dinspre personajul tată, amenințările, umilința, simțeam durerea, și revolta, și furia, și ura pe care le-am simțit în fiecare zi din viața mea, vreme de 18 ani, până am plecat de acasă, și nu mai era gând, raționalizare, era emoție pură. Și în timpp ce o auzeam pe colega mea, care cu greu reușea să intre în rol, vorbind cu vorbele tatălui meu, deodată am știut, și a fost un știut care nu a venit din minte, ci din întreg corpul. Am știut că sunt fărâme pe interior, că am fost zdrobită într-un fel care nu se mai poate repara niciodată cu adevărat. Sistematic. Iar ăsta era un cuvânt pe care tata îl folosea predilect: sistematic. Acum înțeleg de ce. Am știut și m-am mirat, în mine, o uimire din acelea dureroase, că am reușit să ajung aici, la aproape 41 de ani, cu mintea aproape întreagă, cu trupul aproape întreg, cu viața aproape întreagă. Și nu m-a mai uimit că, asemeni celor care mă întreabă, am avut nevoie să uit, să îngrop, ca să nu mor de durere și de frică. Am știut că groaza, sentimentul de nesiguranță, umilința, nedreptatea, agresivitatea, durere, abuzul, violența, frica, frica, frica, toate mi-au intrat în oase, în carne, în suflet, în creier, secundă de secundă, zi de zi, an de an, s-au înghesuit acolo, s-au agățăt cu ghearele de pereții interiori ai sufletului și nu au mai plecat niciodată, doar s-au pitulat și au izvorât simptome, boli, anxietăți, depresie, comportamente disfuncționale, dezadaptive sau supraadaptive.
Cartea Privind înăuntru poate fi achiziționată de la: