Alleria, câinele pleșuv care îmi veghează viața de câtăva vreme, ciulește urechile și latră scurt, în timp ce notele lui Pino Daniele se răspândesc din combina muzicală în toți cei treizeci și cinci de metri pătrați în care-mi petrec zilele (inclusiv baia și micul balcon care dă spre o străduță întunecată și umedă).
Îmi termin machiajul și răspund la interfon.
– Luce, cobori? Eu sunt…
– A, da, vin acum!
Avocatul Arminio Geronimo are șaptezeci de ani și e un omuleț îndesat, cu două ciufuri de păr care sfidează legea gravitației, de o parte și de alta a capului, cu o pereche de tufișuri țepoase în locul sprâncenelor, barba nerasă, cămașa tot timpul descheiată, lăsând la vedere maioul de lâniță (plus câteva fire de păr alb răzlețe și un crucifix de aur intarsiat, mare cât un iPhone), și cu dinții strâmbi și galbeni care-i atârnă din gură. Ce mai tura-vura, un tip nu prea arătos. Problema e că individul ăsta, care țopăie în jurul meu de un an, e șeful meu, cel care, deci, îmi dă un salariu, chiar dacă mizerabil. Multă vreme a fost un faimos avocat specializat în divorțuri, practic n-a existat în ultimii patruzeci de ani la Napoli cuplu care să nu se fi insultat în fața sau prin intermediul avocatului Geronimo. Apoi, pe la jumătatea anilor ’90, a început avântul șmecheriilor cu asigurările, și drăguțul de Arminio, dintotdeauna un șacal în ceea ce privește aventurile extraconjugale și afacerile, a mirosit pleașca și n-a stat prea mult pe gânduri, lăsând divorțurile în seama celui mai apropiat colaborator al său, un oarecare Manuel Pozzi.
În câțiva ani, Geronimo a construit un imperiu, grație unor prieteni influenți, dar și lipsei totale de scrupule, punând în picioare un sistem care funcționează la perfecție, în care toate angrenajele se rotesc la unison pentru a le permite lui și numeroșilor săi acoliți să încaseze cifre importante din asigurările care nu rezolvă nimic. Arminio Geronimo este în fruntea unei dense rețele de persoane care se străduiesc în fiecare zi să realizeze false accidente și să stoarcă mii de euro despăgubire de la companii, care se răzbună apoi pe cei mai slabi, obligați să plătească cifre ireale pentru un simplu scuter. Dar asta, care constituie și motivul pentru care umblu cu un scuter portocaliu din ’82, hodorogit și fără apărători, e o altă poveste, iar aici suntem interesați să vorbim despre Geronimo. Din grupul său fac parte multe figuri dubioase din Cartierele Spaniole, din cartierul Vergini și din Forcella, unii sunt niște băieți simpli care reușesc să ducă acasă câțiva bănuți la sfârșitul lunii, mână de lucru ieftină, dar alții, ca Mânuță (numit așa pentru mâinile lui mici, care se furișează ca niște șerpi în poșetele doamnelor, în autobuz) sau ca Peppegăină (din cauza gambelor subțiri pe care se sprijină un bust puternic) sunt niște adevărați experți ai sectorului și, ciclic, apar implicați în accidente, uneori ca parte vătămată, alteori ca responsabili, și, în alte cazuri, ca martori. Culmea e că Mânuță nici măcar n-are carnet de conducere, chiar dacă apare implicat în peste optzeci de accidente stradale. În orice caz, Geronimo, de pe poziția sa supremă, îi coordonează și face legătura între toți participanții la această activitate criminală.
Întrebarea care se naște spontan este: de ce viața mea de femeie cinstită și un pic pedantă, care-și plătește amenzile a doua zi după ce le-a primit, s-a încrucișat la un moment dat cu cea a lui Arminio Geronimo? Nu-i greu de răspuns. Odată terminată facultatea, am început un lung șir de vizite la diferite cabinete de avocatură din Napoli și din provincie. „Înainte de a fi avocat, trebuie să înveți să faci notificări.“ Asta spuneau toți.
Luni întregi m-am învârtit călare pe Vespa între tribunale, cabinete de avocatură, ghișee de înștiințări și altele, prin ploaie sau sub un soare arzător, până când într-o zi am zis gata; devenisem regina notificărilor, cunoșteam toate tribunalele din regiunea Campania, mă mișcam ca un VIP pe coridoarele palatelor de justiție și știam să-mi atrag simpatia grefierilor. Dar nu eram în stare să scriu o somație, nici o citație. Iată de ce, atunci când mama mi-a vorbit despre cabinetul Geronimo, unde se învăța repede și se câștiga imediat, n-am ezitat o clipă.
În sfârșit, diploma mea de absolvire a Facultății de Drept cu nota 110 („cum laude“ ar fi fost cireașa de pe tort, dar în viața mea, din păcate, n-am văzut niciodată un nenorocit de tort cu o cireașă deasupra) mi-a folosit, până azi, doar pentru a mă învârti într-o lume de escroci și șmecherași. Cu circumstanța agravanta că eu, spre deosebire de Arminio Geronimo, nici măcar nu m-am îmbogățit.
În orice caz, avocatul e un om respectat pe străzile orașului, chiar dacă nu se bucură de aceeași stimă printre colaboratorii săi și printre colegi, dintre care unii pe bună dreptate îl iau drept ceea ce este: un șacal! Nimeni însă n-a avut vreodată curajul să-i spună verde-n față ce crede, nimeni n-a îndrăznit să-l înfrunte direct, cu atât mai puțin femeile, cu care aproape întotdeauna face niște gesturi pe care nimeni nu i le-a permis. Toți tac în fața lui. Toți, în afară de mine.
Într-o după-amiază, acum câteva luni, eram destul de iritată, ca să nu zic furioasă, din cauza prietenului meu de atunci, care, printr-un scurt sms, îmi comunicase că nu mai e sigur că vrea o poveste serioasă și că de aceea are nevoie de puțin timp să mediteze. Mă închisesem în toaleta de la birou și îl sunasem ca să-i urlu în față că nimeni nu-i ceruse vreodată să fie serios, că n-aveam nevoie de seriozitate, dimpotrivă, avusesem parte de prea multă în copilărie și că acum mă simțeam cât se poate de bine cu viața mea ironică și aiurită care, cel puțin, știa cum să-mi fure un zâmbet. Fapt e că, oricum, mizerabilul voia să-și petreacă singur viața lui neserioasă, așa că și-a făcut bagajele și mi-a spus c-o să mă sune curând. Două zile mai târziu am aflat că plecase cu prietenii în Thailanda și i-am scris un mesaj, rugându-mă să-l primească, ceva de tipul: „Sper din suflet că vei face vreuna dintre porcăriile tale, așa încât poliția thailandeză să te țină acolo pentru totdeauna!“ Apoi am adăugat un „hai, sictir“, care în asemenea cazuri se potrivește de minune.
Cartea Mâine poate am să rămân poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 2.357 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786067796353
Goodreads: 51223983
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 2//2020
Mâine poate am să rămân e o carte despre puterea de a alege între a pleca și a rămâne înfruntând adversitățile și încercând să faci din micul tău colțișor de lume un loc în care să merite să trăiești. Și atunci a rămâne înseamnă înainte de orice să-ți faci prieteni (indiferent dacă ei sunt oameni sau necuvântătoare), să te străduiești să vezi mereu jumătatea plină a paharului, să iubești, să fii puternic. Femeile sunt puternice; Luce Di Notte, protagonista romanului, este puternică, deși e mult mai ușor să fii slab. Pentru că atunci nu ai nimic altceva de făcut decât să-și încrucișezi brațele și să spui: Nu pot.
Fragmentul zilei – 29 martie 2020: Mâine poate am să rămân – Lorenzo Marone