Era o incredibilă după-amiază de noiembrie, bântuită de gunigei și de aroma tufănelelor, când cerul însuși, uns cu mierea ultimilor faguri de vară se amestă în viața ta particulară și intimă, îți dă o mie de motive să zaci pe banca trasă la soare și, în același timp, o mie de ghionți să pleci, să te tot duci, să nu te mai oprești… Ceas de cumpănă, de lenevie și dor de ducă, de remușcare că nu faci nimic ori că faci ceva, totdeauna parcă altceva decât s-ar cuveni, înfășurat în dulce mantie de lumină și pace. Și poate nimic nu seamănă mai mult cu hoinăreala decât o astfel de trândavă visare… Te simți pe fundul unei bărci, târât la întâmplare, fără vâsle, spre larg, mereu spre larg, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici ascultare, nici absentare, ci numai lenea cea fără sfârșit… Plus un otogon, o sforicică amărâtă ce te ține, totuși, priponit și care te smucește brusc, taman când lumea ți-e mai dragă. E școala, Mișule, care a început de două luni, școala spre care ai plecat de două-trei ceasuri, școala care nu ține seama de funigei, de mierea cerului, de blânda vâslire spre nicăieri. Și în ceasul rotund ca un inel de aur al zilei, aici e știrbitura! N-ai ce face, Mișule, n-ai încotro, căci din splendoarea zilei acesteia, acolo, la 300 de metri distanță, la școală, nu rămâne decât o rubrică din tot curcubeul acestui chiul, miraculos topit în frunze galbene, crizanteme roșii, merișor verde și dalii lila, rămâne doar zgaiba aceea neagră, de neșters: absența. Și unde e absență e întristare sau… motivare, nu? Ba bine că nu…
Soarele scapătă o clipă ca pentru bezeaua de despărțire. Pa, Mișulică, pa! Carevasăzică, dacă e ora 4, e ora a treia. S-a dus ziua. Și pentru școală, dar și petnru mângâioasa plutire în neant. Și e ca și cum ar fi venit ceasul socotelilor. Motivarea. S-a risipit tronul împărătesc al după-amiezii. Iată catedra.
– Am fost bolnav? Copilării, motivare de brânzoi… Nu s-a simțit bine mama? „Salvarea” care n-a nimerit blocul U 28? Bună, dar chestia asta am spus-o în octombrie. Broasca de la ușă care s-a blocat? Robinetul de la baie ce nu putea fi închis? Alte „defecțiuni tehnice”? Prea cunoscute. Altceva ar trebui, altceva, să rupă inima clasei, să dea în lacrimi băieții, să hohotească de plâns fetele, apoi să se bucure toți, în frunte cu tovarășul profesor, că Mișu a scăpat cu viață, să-l mângâie, să-l încurajeze, ba chiar să-l felicite toți. O întâmplare, așadar, gravă, neobișnuită, poate eroica, în orice caz, extraordinară, și nu un pricăjit de pretext, chitanța ridicolă și banală a chiulangiului începător… Se pune în mișcare, pornește, se învârte în mintea lui Mișu ca o roată de tombolă. Care e biletul câștigător? Un copilaș găsit? Un orb condus acasă? O servietă cu bani dusă păgubasului Urmărirea unui bandit? Capturarea unui câine turbat? O fiară scăpată ditnr-o menajerie? Explozia unui aragaz? Stingerea unui incendiu? Prăbușirea unui pod? A unui bloc? Inundație? Cutremur?… Taifun?… Avalanșă?… Eclipsă de soare?…
…Oră de pace, cu cer aprins de jăratecul amurgului, cu plopi abia foșnitori de chemările tremurate ale guguștiucilor. Toamna respiră molcom, răcoros și calm. Și numai Mișu, zgribulit și micșorat de înserare, își numără degetele, își smulge ciuful, mormăie și plescăie întruna ca un motor ce nu-și găsește pornirea și se frământă pe loc, zguduit de rateuri:
– Apă… foc… nor de lăcuste… uragan… farfurii zburătoare… INVADATORII!!!
Bezmetic, un funigel îi tot atinge nările și, gâdilat, cu ochii la cerul gol din care extratereștrii întârzie să se ivească, pe Mișu îl apucă strănutul. Și nu-l mai lasă. Trecând prin fumul înserării, o bătrânică întoarce capul:
– Noroc, maică, noroc și minte…
Cartea Recreația Mare poate fi achiziționată de la: