"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 5 decembrie 2017: Femeia înțeleaptă – Christian Jacq

Epuizată de atâta alergat, vulpea deșertului, cu coada-i stufoasă și roșcată, își găsi refugiul într-o scobitură dintr-o stâncă, sperând că urmăritorii îi vor pierde urma.

Dar comandantul Mehy, în fruntea unui grup de vânători înrăiți, era un animal de pradă și mai de temut decât vulpoiul pe care-l urmăreau de câteva ore prin deșert.

Nervos peste măsură, nemulțumit de a nu fi putut obține informații demne de încredere despre noul faraon, Mehy simțea nevoia să ucidă. Nu-i mai era de ajuns să doboare prepelițe și tot felul de păsărele. Iată de ce se aventurase în vestul Tebei cu gândul de a descoperi un vânat mai interesant.

Gâfâind, vulpoiul îl văzu pe omul înarmat cu un arc pătrunzând în tunelul care ducea la ascunzișul lui. Pereții erau prea aspri pentru a-i permite să se cațere. Se uită, speriat, în toate părțile, nereușind să întrevadă nici măcar o mică posibilitate de salvare.
Surescitat, Mehy își încordă arcul. Nu asudase degeaba în acest univers ostil și, încă o dată, se dovedea a fi cel mai puternic.

Vulpoiul și-ar fi putut ataca agresorul, dar preferă să-și privească moartea în față și-l fixă pe Mehy, înfruntându-și, curajos, destinul. În fața unei astfel de priviri, mulți vânători ar fi renunțat să-l ucidă, aducând astfel omagiu nobleței animalului hăituit. Dar Mehy era un ucigaș. Săgeata sa spintecă aerul fierbinte ai deșertului și se înfipse în pieptul nefericitei victime.

– Aduceți-mi de băut, porunci Mehy, trecând pragul somptuoasei sale vile, și scăpați-mă de asta!

Comandantul azvârli pe jos corpul însângerat al vulpoiului, pe care un servitor se grăbi să-l ridice, în timp ce altul îi aducea bere proaspătă.

– Unde e soția mea?

– Lângă bazin.

Serketa stătea lungită pe perne, la umbra unei pergole. Cu părul vopsit blond, cam grasă, cu sânii opulenți, cu ochii de un albastru-deschis, se acoperise cu un voal de in, de o mare finețe, protejându-se împotriva soarelui, ca să nu aibă pielea bronzată, precum fetele de la țară.

Mehy îi strânse cu putere sânii.

– Mă doare, dragul meu!

Deși avea în soțul ei un amant jalnic, Serketa îi aprecia brutalitatea. Principalele sale calități erau o ambiție de nestăvilit și o dorință de a poseda fără limite. Datorită priceperii sale la calcule și la gestionarea averii, Mehy nu înceta să se îmbogățească. Tot atât de lacomă ca și el, tot atât de crudă, Serketa plănuise să scape de Mehy, convinsă fiind că și el dorea s-o ucidă; dar au preferat să devină complici inseparabili, legați prin crimele lor și prin setea lor de putere, o sete de nestins.

– A mers bine vânătoarea, iubirea mea?

– M-am distrat bine. Au sosit ceva noutăți din capitală?

– Din păcate, nu, dar ar fi ceva interesant.

Mehy se întinse alături de soția sa, femeia care avea farmecul scorpionului și magia unei vipere cu corn.

– Informatorul nostru, acel om minunat care-și trădează confreria, tocmai mi-a trimis o scrisoare prin devotatul nostru Tran-Bel.

Tran-Bel era un escroc mediocru, dar serviabil, datorită căruia trădătorul Locașului Adevărului obținea beneficii ilicite, vânzând, pe furiș, mobilă de calitate. Pentru a-și putea continua micile potlogării, Tran-Bel devenise fidelul servitor al lui Mehy și al agentului său de legătură, Serketa, cărora nu le putea refuza nimic.

– Nu mă face să mor de nerăbdare, Serketa, sau te violez…

Ea îi cuprinse genunchii, îmbrățișându-i:

– De ce nu, scumpul meu? Dar, mai întâi, ascultă: maestrul Nefer are grave neplăceri, având în vedere lipsa lui de experiență. Mormântul lui Ramses cel Mare nu e gata și s-ar putea ca termenele să nu poată fi respectate.

– De-a dreptul pasionant… Cu alte cuvinte, confreria va fi considerată incompetentă, iar șefii ei – destituiți! Un eveniment fără precedent și un scandal de toată frumusețea… Prietenul nostru Abry va trimite un protest oficial și aprovizionarea va fi întreruptă. Poate că ne aflăm în ajunul morții acestui sat, Serketa! Și-i vom afla secretele mai ușor decât ne așteptam. Artizanii au comis o gravă eroare când l-au ales pe Nefer drept conducător.

Soția lui Mehy își îndepărtă voalul de in, având însă grijă să rămână la umbră. Comandantul avea să-i dovedească de ce era capabilă privirea sa plină de poftă.

Dată fiind urgența situației, echipa nu mai înnopta în sat. Se dormea pe rogojini, sub cerul liber, la intrarea în mormântul lui Ramses cel Mare.

Lui Nefer i se păruse că într-un loc stânca era mai puțin rezistentă. De aceea, le ceruse cioplitorilor în piatră, Fened Nasul, Casa-Funie, Karo cel Posac și Nakht cel Puternic, să facă niște cercetări care, din fericire, nu scoaseră la iveală nimic alarmant. Pentru a recupera timpul pierdut, cei patru oameni își continuară munca cu și mai mult zel.

Sculptorul-șef, Userhat Leul, și cei doi asistenți ai săi, Ipuy Iscoditorul și Renup cel Jovial, făceau ultimele corecturi la statuile regale din lemn și din piatră și la „cei răspunzători”, figurinele reprezentându-i pe muncitorii din viața de dincolo, care urmau să fie depuse în mormântul regelui.

Dulgherul Didia cel Generos finisa paturile funerare, pe care Thuty cel Savant le acoperea cu foiță de aur, în timp ce desenatorii, Gau cel Precis, Unesh Șacalul și Pai Pâinică-Bună, desăvârșeau hieroglifele conținând formulele de cunoaștere necesare celui înviat pentru a trece de porțile lumii de dincolo și pentru a umbla după bunul său plac pe frumoasele căi ale eternității.

Ched Salvatorul picta în ritmul său, ca și când ar fi avut la dispoziție luni de zile. Geniul său era atât de neobișnuit, încât lui Nefer îi era rușine să-i amintească data funeraliilor, atât de apropiată.

Din fericire, Paneb nu dăduse greș.

Fascinat de cele aflate de la Ched, de la care nu uitase nici cel mai mic detaliu, tânărul muncise fără odihnă. Mâna sa imitase cu fidelitate gesturile maestrului. Totuși, Paneb observase curând că această metodă dădea rezultate mulțumitoare, dar insuficiente.

Bazându-se pe cele învățate de la Ched Salvatorul, tânărul inventase câte ceva la fiecare etapă a preparării culorilor, folosise mai multe feluri de pisăloage și modificase proporțiile adezivilor, în funcție de nuanțele dorite. Așa după cum afirmase pictorul, cel mai bun liant se dovedea a fi guma de salcâm.

În prima zi, Ched Salvatorul se cam strâmbase, dezgustat, văzând pâinile de roșu, dar acceptase totuși să le folosească. Deși îi venea să urle de fericire, Paneb nu lăsase să i se citească pe chip acest lucru! În sfârșit, după atâția ani de răbdare și de încercări, culorile erau pentru el o joacă, știa să le obțină și-i dădea satisfacție artizanului care trebuia să însuflețească divinitățile de pe zidurile Locașului de veci al lui Ramses cel Mare!

 


Cartea Femeia ințeleaptă poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: