După cinci ani de când se afla acolo, își dăduse seama că nu avea să mai părăsească niciodată acele meleaguri. Doi dinți ascuțiți și bine ascunși se făcuseră mesagerii acestui mesaj.
De la shuari învățase să meargă prin pădure călcând cu toată talpa, atent la orice zgomot și fără să contenească nici o clipă să-și legene maceta. Într-o clipă de neatenție o lăsase pe pământ ca să-și potrivească mai bine în spate coșul cu fructe, iar când se aplecase să o ridice, simțise colții arzători ai unui șarpe veninos înfigându-se în încheietura mâinii lui drepte.
Izbutise să vadă reptila, nu mai lungă de-un metru, care se îndepărta târându-se în zig-zag, și reacționase rapid. Ridicase maceta, o legănase încoace și-ncolo cu mâna care fusese mușcată și făcuse bucățele șarpele, până când norul de otravă îi încețoșase privirea.
Pe bâjbâite, căutase capul șarpelui și, simțind cum i se scurge viața din vine, pornise către colibele shuarilor.
Aceștia îl văzuseră venind cu mersul împleticit. Nu mai putea vorbi, pentru că limba, mâinile, întreg trupul i se umflaseră peste măsură. Stătea să plesnească și, înainte de a-și pierde cunoștința, izbutise să le arate capul șarpelui.
Se trezise după câteva zile, cu trupul încă umflat și tremurând din toate încheieturile când îl lăsa febra.
Un vraci shuar îl înzdrăvenise, în urma unui tratament îndelungat.
Fierturi de ierburi îl curățaseră de otravă. Băi de cenușă rece îi scăzuseră febra și îi alungaseră coșmarurile. Iar un regim cu creier, ficat și rinichi de maimuță îl pusese pe picioare, îngăduindu-i să meargă trei săptămâni mai târziu.
În timpul convalescenței îi interziseseră să iasă din colibă, iar femeile respectaseră până în cele mai mici amănunte tratamentul pentru curățarea trupului.
– Încă mai ai otravă în tine. Trebuie să o scoți afară și să păstrezi numai acea doză care te va feri pe viitor de alte mușcături.
Îi frecaseră pielea cu fructe zemoase, fierturi de plante și alte ceaiuri până când îl făcuseră să urineze și când nu trebuia.
Când îl văzuseră pe deplin vindecat, shuarii se apropiaseră de el încărcați de daruri. O sarbacană nouă, o tolbă de săgeți, un colier de perle de râu, o cordea din pene de tucan, bătându-l pe umăr până când îl făcuseră să înțeleagă că trecuse printr-o încercare de inițiere pusă la cale, nici mai mult, nici mai puțin, decât de toanele zeilor jucăuși, zei mai mărunți, care adeseori se ascund printre scarabei sau licurici pentru a-i pune în încurcătură pe pământeni, sau se deghizează în stele pentru a le îndrepta pașii către luminișuri inexistente din pădurea tropicală.
Fără a prididi să-l cinstească, îi vopsiseră trupul în culorile schimbătoare ale șarpelui boa și îi ceruseră să danseze cu ei.
Era unul dintre puținii supraviețuitori ai mușcăturii unui șarpe foarte veninos, iar evenimentul trebuia sărbătorit la Petrecerea Șarpelui.
La sfârșitul petrecerii, băuse pentru prima dată natema, o licoare dulce, halucinogenă, preparată din rădăcini fierte de yahuasca, iar în visul pe care-l avusese se văzuse pe sine, fără putință de tăgadă, ca parte integrantă a acelor locuri în continuă schimbare, a acelui infinit verde, gândind și simțind ca un shuar, și se descoperise dintr-o dată purtând podoabele vânătorului încercat, pe urmele unui animal inexplicabil, fără formă sau mărime, fără miros și fără glas, dar înzestrat cu doi ochi de un galben strălucitor.
Acesta fusese semnul tainic care îi poruncise să rămână pe loc, și el îl respectase cu strictețe.
Mai târziu îl luase cu sine pe un prieten, Nushino, un shuar care la rândul său venise de departe, de atât de departe încât locul său de origine se pierdea undeva printre afluenții fluviului Gran Maranon. Nushino se trezise într-o zi cu o rană de glonț în spate, ca urmare a unei expediții cu intenții civilizatoare întreprinse de soldații peruani. Își pierduse cunoștința și nu mai avea aproape nici o picătură de sânge în vine, după ce zile întregi plutise în derivă.
Shuarii din Shumbi îl vindecaseră și, o dată înzdrăvenit, îi îngăduiseră să rămână printre ei, pentru că aveau același sânge.
Străbăteau împreună hățișurile din pădure. Nushino era puternic. Subțire în talie și lat în umeri, îi întrecea la înot pe delfinii de râu și era întotdeauna foarte voios.
Puteau fi văzuți urmărind o pradă mare, meditând la culoarea balegii lăsate în urmă de acel animal, iar mai apoi, când erau siguri că aveau să-l prindă, Antonio José Bolívar aștepta într-un luminiș din pădure, în timp ce Nushino scotea fiara din hățiș, hăituind-o până când nimerea în bătaia săgeții otrăvite.
Alteori vânau câte un porc-cu-ombilic pentru coloniști, iar cu banii primiți își cumpărau o macetă nouă sau un sac cu sare.
Când nu vâna în tovărășia lui Nushino, își petrecea timpul pornind în căutarea șerpilor veninoși. Știa să le dea târcoale scoțând fluierături ascuțite, care îi dezorientau, până când izbutea să se apropie de ei și să-i privească drept în ochi. Atunci imita cu o mână mișcările reptilei până când aceasta era atât de derutată, încât nici nu mai era nevoie să facă mișcările, pentru că ea continua oricum să le repete, hipnotizată. În felul acesta, celălalt braț mergea la sigur. Mâna apuca de gât șarpele surprins și îl obliga să scuipe otrava, până la ultima picătură, cu colții înfipți într-o nucă de cocos scobită pe dinăuntru.
După ce scuipa și ultima picătură de venin, reptila își lepăda inelele, prea vlăguită pentru a mai fi în stare să urască, sau înțelegând că ura era oricum zadarnică, iar Antonio José Bolívar o azvârlea cu dispreț în frunzișul pădurii.
Se dădeau bani frumoși pentru veninul șerpilor. De două ori pe an își făcea apariția, pentru a cumpăra flacoanele ucigătoare, agentul unui laborator unde se prepara serul împotriva mușcăturilor de șarpe veninos.
Uneori, reptila fusese mai rapidă, însă lui nu îi păsa nici cât negru sub unghie. Știa că avea să se umfle ca o cârtiță și avea să delireze din pricina febrei câteva zile, însă după aceea venea clipa răzbunării. Era imun și îi plăcea să se laude printre coloniști, arătându-le brațele acoperite de cicatrici.
Viața în pădurea tropicală îl călise și toate mădularele trupului său se aflau într-o armonie deplină. Dobândise mușchi de felină care, cu trecerea anilor, deveniră și mai vânjoși. Despre pădurea tropicală știa tot atât de multe ca un shuar. Era un vânător la fel de bun ca un shuar. Înota la fel de bine ca un shuar. Într-un cuvânt, era unul de-al lor, fără să fie unul dintre ei.
Din acest motiv trebuia să plece din când în când, pentru că – îi explicau ei – era bine că nu era unul dintre ei. Voiau să-l vadă, să-l aibă printre ei, dar tot atât de mult doreau să-i ducă dorul, să simtă tristețea de a nu-i putea vorbi și tresărirea fericită a inimii când îl vedeau întorcându-se.
Cartea Bătrânul care citea romane de dragoste poate fi achiziționată de la: