/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 ianuarie 2018: După 20 de ani – Daniel Lacoste

Visa cu ochii deschiși.

Era copil și se plimba, împreună cu mama lui, pe marginea unui lac cu ape verzi.

– Puiule, vezi cât de limpede e? îl întrebă ea, mângâindu-i creștetul.

Ici și colo, răsăreau pâlcuri de stuf în bătaia vântului. Un cârd de rațe sălbatice ateriză cu zgomot pe suprafața apei, stârnind mici valuri, care se spărgeau ușor de mal. Copilul râse.

Deosebit de încântat, începu să alerge spre marginea lacului, cu brațele întinse, de parcă ar fi vrut să prindă întreaga lume cu ele. Apoi se opri deodată, culese din iarbă câteva pietricele și azvârli în rațele nepăsătoare. Văzu o barcă și se chinui să citească ce scria pe ea. „Grand Forks”, silabisi puștiul, înainte de a se auzi strigat:

– Samuel, ce faci? Ai să murdărești șosetele albe și astăzi ți le-am pus pentru prima dată! Şi pantofii. Ai să-ți murdărești și pantofii. Sam! Sammy, n-auzi? Ce ai cu rațele, de arunci în ele cu pietre? Sammy, nu înțelegi ce-ți spun? De ce dai cu pietre în rațe?

– Pentru că sunt niște animale împuțite, mami! Păsări sălbatice și stricătoare, care fac mizerie în apă și alungă peștii. O strică și o împuțesc, așa zice tata. El trage cu pușca, paaaf! – și le omoară. O să mă învețe și pe mine.

– Of, Samuel! zise mama, oftând supărată. Vino încoa’! Uite ce-i pe tine, arăți ca o… ca o… rață. Samuel, Samuel!

Se trezi și coborî din vis, ca dintr-un autobuz oprit în stație. Tavanul alb al salonului cu numărul 114 îl strivea. Avea nevoie de aer, de spațiu, de libertate.

Se ridică și deschise geamul, apoi se așeză în capul oaselor pe pat.

Mă numesc Samuel, își zise. Sam. Sammy.

Soarele după-amiezii se strecura hoțește în camera de spital.

– Mă cheamă Samuel! repetă Lucky, de astă dată cu glas tare. Ce bine e să ai un nume! Vreau să spun un nume adevărat, așa cum au toți oamenii.

Apoi căzu iarăși în visare.

Prin creier îi zburau cârduri întregi de rațe. Se văzu în barcă, alături de tatăl său. Nu îi distingea chipul, însă îi simțea prezența și îi auzea glasul:

– Nu, Sammy, băiatule, nu așa! Pușca se sprijină puternic de umăr, altfel reculul o să te arunce drept în apă. Ha, ha, ha! Trebuie să fii foarte atent! Asta e o carabină puternică, pentru bărbați ca noi, nu pentru muieri și țânci plângăcioși. Să o ții zdravăn, ca să nu îți mute falca din loc! Ha, ha, ha! Așa, e foarte bine! Ah, ce vânător strașnic ai să ajungi, Samuel!

Se văzu din nou, purtând cizme de cauciuc mult prea mari. Da, își amintea: încălțase trei perechi de ciorapi, pentru ca încălțările să nu îi clămpănească în picioare. Mai luase pe el o pereche de pantaloni din prelată, un pulover pe gât și o vestă. O minunăție de vestă cauciucată, cu buzunare și buzunărașe peste tot, chiar și la spate.

Arma de vânătoare era o ditamai pușcoacea, grea și butucănoasă, veche de când lumea. Mâinile îi tremurau din cauza greutății ei, dar se străduia din răsputeri să păstreze linia de ochire, așa cum îl învățase tatăl său. Ţintea un cârd de rațe care pluteau, nepăsătoare, la o sută de metri de ei. Vedea clar un rățoi ceva mai mare, cu capul verde-auriu. Pe acela ar fi vrut să îl împuște.

– Poți să tragi, Sammy, acum e momentul! auzi vocea încurajatoare a tatălui său. Acum, Samuel!

Apăsă pe trăgaci, la reculul puștii îl azvârli cu putere înapoi.

Părintele râdea, în timp ce stolul de rațe sălbatice se ridica în aer, fâlfâind cu disperare din aripi. Nu toate. Trei dintre ele pluteau acum fără viață pe suprafața lacului, ușor învolburată. Printre ele se afla și rățoiul cu capul verde-auriu. În jurul zburătoarelor, mici pete de sânge colorau apa.

Cockerul, care aștepta semnalul puștii la prora bărcii, sări imediat în apă și înotă agil spre pradă. Era un exemplar negru ca tăciunele, cu blana strălucitoare, de toată frumusețea.

– Bravo, Sammy, băiatule! îl lăudă tatăl. Bravo, asta zic și eu lovitură! Trei dintr-un singur foc. Ești deja un vânător pe cinste, dacă ai reușit această performanță. De când trăia bunicul n-am mai văzut o asemenea împușcătură! Eh, dacă ar mai fi el aici să te vadă, ar fi tare mândru de tine…

O pasăre cu pene pestrițe lovi în fereastră și Lucky coborî din nou cu picioarele pe pământ. La figurat, desigur. Dar acum, în lumea reală, era el: Sam, nu Lucky sau Sleepy.

Samuel.

Pentru început, am să țin această descoperire numai pentru mine – se gândi, în vreme ce încerca să își aranjeze părul, trecându-și degetele răsfirate prin el. Nu de altceva, dar s-ar putea să apară unele neplăceri de unde nici nu mă aștept, dacă cineva își dă seama că mi-am amintit.

Totuși, nu se putu abține și rosti cu voce tare, pentru a doua oară:

– Mă numesc Samuel și cred că sunt un vânător de prima mână. Sau măcar am fost…

Deodată, își aminti ceva: inscripția aceea ciudată de pe barcă, „Grand Forks”, care nu îi spunea absolut nimic. Apoi i se făcu foame și se grăbi către cantina sanatoriului.

Tildy era acolo, singură la masă, înghițea cu poftă. Avea în față o porție enormă de fasole roșie cu porumb și câteva ciocănele de pui condimentate.

– Bună! Parcă nu ne-am mai fi văzut de un secol, zise Lucky, așezându-se în fața asistentei, cu o gustare și un desert.

– Ia loc, amice, nu te formaliza! Ţi s-a făcut foame așa, dintr-o dată?

– Să zicem. De fapt, voiam să te întreb ceva… să întreb pe cineva ceva… ca să fiu mai precis. Ai auzit vreodată denumirea „Grand Forks”?

– Nț! răspunse Tildy, după o clipă de gândire. Dar pare să fie numele unei localități, nu?

– Habar n-am. Mi-am amintit așa, instantaneu. Eram cu mama pe marginea unui lac și acolo se afla o barcă… În sfârșit, am deslușit denumirea pe care ți-am spus-o. Asta-i tot.

– Hai să înfulecăm și, pe urmă, vom merge undeva, poate aflăm vreun indiciu!

Lucky privi ceasul din perete, apoi începu să guste din desert. Mai era puțin până la ora cinci, avea timp până la întâlnirea cu șeriful Atkins.

– Unde să mergem?

– La bibliotecă. Sper să-l mai găsim pe tinerelul acela… Hai, că nu-mi mai e foame!

Aproape că alergau amândoi pe coridoare, cuprinși de nerăbdare. Avură noroc. Asistenta îl luă în primire pe bibliotecar încă de la ușă:

– Iubitule, n-o să dureze mult, îți promit. Lasă-mă să caut ceva, de care am neapărată nevoie!

– Dar puteți și mâine să…

– … Vrei să nu dormim de curiozitate toată noaptea? interveni Lucky.

– În acest caz, dacă nu vă deranjează, am să vă ajut! Nu că m-aș grăbi, dar îmi place să fiu util colegilor mei. Şi dumneavoastră, domnule Lucky.

– OK, n-am nimic împotrivă, se bucură pacientul că fusese recunoscut de tinerel. Dar scoate noțiunea „domnule” din formula de adresare!

– Acolo! zise Tildy, indicând direcția în care trebuia să se îndrepte.

După ce făcu câțiva pași, secondată de cei doi bărbați, se opri în fața unui repertoar imens, cu coperte groase, de carton cenușiu.

Conducerile sanatoriului de până atunci nu dăduseră prea mare importanță bibliotecii, așa că gradul de informatizare a acesteia nu era nici măcar la un nivel decent.

Asistenta începu să răsfoiască paginile de la litera „G”, urmărind rândurile cu degetul.

Dupa 20 De Ani

Dupa 20 De Ani

 


Cartea După 20 de ani poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: