/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 8 iulie 2018: Soarele gol – Isaac Asimov

Se înfășurase în ceva ce-i lăsa libere brațele și umerii. Un picior i se vedea până la jumătatea coapsei, dar Baley, care-și redobândise cumpătul și se simțea un mare nătărău, îl ignora stoic.

– E o chestie de surpriză, știți, doamnă Delmarre. Răspunse el.

– O, nu face nimic. Poți să-mi spui Gladia, doar dacă nu. Dacă nu este împotriva uzanțelor.

– Gladia, atunci. E-n ordine. Vreau doar să te asigur că nu era nimic neplăcut, înțelegi, doar o chestie de surpriză.

Destul că se făcuse de râs, cugetă el, fără ca biata fată să-și mai și închipuie că o găsise dezagreabilă. De fapt era destul de. Destul de.

Nu găsea cuvântul potrivit, dar își dădea perfect seama că în nici un caz nu i-ar putea vorbi Jessiei despre asta.

– Știu că te-am ofensat, spuse Gladia, dar fără să vreau. Nici nu mi-am dat seama. Desigur, înțeleg foarte bine că trebuie să respectăm obiceiurile de pe alte planete, dar unele dintre ele sunt atât de bizare. De fapt, nu bizare, se grăbi ea să adauge, nu vreau să spun bizare, ci neobișnuite, mă înțelegi, și e foarte ușor să uiți asta. Așa cum am uitat să țin ferestrele acoperite.

– Nu face nimic, murmură Baley.

Gladia se afla acum în altă încăpere, cu toate ferestrele acoperite, iar lumina avea nuanța ușor schimbată și mai liniștitoare a artificialității.

– Cât despre treaba cealaltă, continuă ea cu toată seriozitatea, știi, e doar o simplă vizionare. La urma urmelor, nu te-ai sfiit să vorbești cu mine când mă aflam sub uscător, și nici atunci nu eram îmbrăcată.

– Ei da, răspunse Baley, dorind să încheie cât mai repede această discuție, să te aud e una, iar să te văd e alta.

– Păi da, chiar așa! Nu e vorba de văzut. Gladia se îmbujoră la față și lăsă privirile în jos. Sper că nu-ți închipui că aș face așa ceva, adică să ies din uscător, dacă m-ar putea vedea cineva. Era însă o simplă vizionare.

– Și nu-i același lucru? Întrebă Baley.

– Nicidecum. Și în clipa asta mă vizionezi. Nu mă poți atinge, nici mirosi, nu-i așa, nimic de felul ăsta. Dar ai putea dacă m-ai vedea. Acum însă mă aflu la cel puțin două sute de mile distanță. Deci cum ar putea fi același lucru?

Pe Baley lucrul începea să-l intereseze.

– Dar te văd eu proprii mei ochi.

– Nu, nu mă vezi. Vezi doar imaginea mea. Mă vizionezi.

– Și care-i deosebirea?

– E o mare deosebire.

– Înțeleg.

Și chiar înțelegea, într-un fel. Distincția nu era prea ușor de sesizat, dar avea o anumită logică.

Gladia reluă, înclinându-și ușor capul într-o parte:

– Într-adevăr înțelegi?

– Da.

– Adică, nu te-ar deranja dacă mi-aș scoate halatul? Întrebă ea zâmbind.

Mă tachinează și ar trebui să i-o retez scurt, se gândi Baley. Spuse apoi, cu voce tare:

– Ba da, mi-ar abate mintea de la treabă. Vom discuta asta altă dată.

– Dar, serios vorbind, te deranjează cumva că stau în halat în loc să îmbrac ceva mai puțin neprotocolar?

– Nicidecum.

– Îți pot spune pe numele mic?

– Dacă vei avea prilejul.

– Și care ți-e numele mic?

– Elijah.

– E-n ordine.

Și se ghemui într-un fotoliu ce părea tare, aproape de duritatea ceramicii, dar care se lăsă moale sub greutatea trupului ei, îmbrățișând-o gingaș.

– Să începem deci, propuse Baley.

– Să începem.

Treaba aceasta îi părea detectivului extraordinar de grea. Nici măcar nu știa cum să înceapă. Pe Pământ ar fi întrebat despre nume, funcție, Orașul și Sectorul de reședință, o mie de întrebări tip. Și chiar dacă ar fi cunoscut deja răspunsurile, metoda i-ar fi permis să abordeze chestiunile esențiale. I-ar fi permis să ia contact cu persoana în cauză, să-și stabilească tactica de urmat pe o bază mai solidă decât niște simple presupuneri.

Dar aici? Cum putea fi sigur de ceva? Chiar și verbul „a vedea” avea sensuri diferite pentru el și pentru această femeie. Câte alte cuvinte le interpretau oare diferit? Cât de des se vor isca astfel de neînțelegeri între ei fără ca detectivul să-și dea măcar seama?

– De cât timp erai căsătorită, Gladia?

– De zece ani, Elijah.

– Ce vârstă ai?

– Treizeci și trei.

Baley simți o vagă satisfacție, gândindu-se că ar fi putut avea, la fel de bine, o sută treizeci și trei.

– Ați fost fericiți în căsnicie?

Gladia păru descumpănită.

– Ce vrei să spui cu asta?

– Păi.

O clipă, Baley se simți încurcat. Cum să definești o căsnicie fericită? Și apoi, ce înseamnă o astfel de căsătorie pentru un solarian? Reluă:

– Păi, vă vedeați des?

– Cum? Te cred și eu că nu! Doar nu eram animale.

Baley șovăi.

– Dar nu locuiați în aceeași clădire? Credeam.

– Locuiam, firește. Doar eram căsătoriți. Dar fiecare are apartamentul său. El avea o funcție foarte importantă care îi lua mult timp, iar eu am propria mea muncă. Ne vizionam oricând era necesar.

– Dar te și vedea, nu-i așa?

– Nu se vorbește despre asta, dar, dacă ții să știi, mă și vedea.

– Aveți copii?

Gladia, vădit agitată, sări în picioare.

– Asta e prea mult! E culmea indecenței!

– Stai, așteaptă puțin! Exclamă Baley lovind cu pumnul în brațul fotoliului. Nu-mi face greutăți: Doar anchetez o crimă. Înțelegi? O crimă. Iar cel ucis a fost soțul tău. Vrei să-l vezi pe ucigaș prins și pedepsit, sau nu?

– Atunci întreabă-mă despre crimă, nu despre. Despre.

– Trebuie să aflu o mulțime de lucruri. De pildă, vreau să știu dacă regreți moartea soțului tău. Și adăugă, cu o brutalitate voită: Căci nu prea se vede.

Gladia îl fixă cu aroganță:

– Regret moartea oricui, mai ales a unui om tânăr și folositor.

– Dar faptul că ți-era soț nu adaugă nimic la aceasta?

– Îmi fusese repartizat mie și, ei da, ne vedeam la datele fixate și. Și. (adaugă în grabă) dacă ții neapărat să știi, n-avem copii pentru că nu ni s-a repartizat încă niciunul. Dar nu văd ce legătură e între toate astea și regretul simțit pentru moartea cuiva.

Poate că nu e nici o legătură, se gândi detectivul. Era un aspect de viață socială solariană, iar pe aceasta Baley n-o cunoștea. Schimbă deci subiectul.

– Mi s-a spus că ai unele date personale despre împrejurările în care a fost comisă crima.

O clipă Gladia păru încordată.

– Eu. Am descoperit corpul. Asta trebuia să spun?

– Dar n-ai fost de față la crimă?

– O, nu, răspunse femeia, cu voce slabă.

– Ei bine, n-ai vrea să-mi povestești cum s-a întâmplat? Nu te grăbi și folosește-ți propriile cuvinte.

Spunând acestea, Baley se rezemă de spetează și se pregăti s-o asculte.

– Erau patru decade și treizeci și două de centade.

– Ce înseamnă asta după ora universală?

– Nu știu. Nu, nu știu. Dar poți afla, presupun.

Vocea îi tremura puțin și făcuse ochii mari. Sunt puțin prea cenușii ca să-i poți considera albaștri, observă Baley.

Gladia continuă:

– Venise în apartamentul meu. Era tocmai ziua fixată ca să ne vedem și știam că va veni.

– Venea totdeauna în zilele fixate?

– Desigur. Era un om foarte conștiincios, un bun solarian. Nu sărea niciodată zilele fixate și totdeauna venea la aceeași oră. Firește, nu rămânea mult. Nu ni s-au repartizaT. Co. (nu putea termina de pronunțat cuvântul, dar Baley dădu din cap în semn că a înțeles). Oricum, venea mereu la aceeași oră, știi, ca totul să fie comod. Stăteam de vorbă câteva minute; e un calvar să te vezi cu cineva, dar el îmi vorbea totdeauna normal. Așa era felul lui. Apoi se ducea să lucreze la un proiect, nu știu exact ce. Avea un laborator special în apartamentul meu, în care se putea retrage în zilele când ne vedeam. Dar avea unul mult mai mare la el în apartament, desigur.

Baley se întrebă la ce putea lucra soțul ei în acele laboratoare. Cercetări de fetologie, poate, își spuse el.

– Ai observat atunci ceva nefiresc la el? Părea preocupat?

– Nu, nu. Nu era niciodată preocupat. (Gladia fu cât pe ce să chicotească, dar se reținu în ultimul moment.) Se stăpânea întotdeauna perfect, ca prietenul tău.

Și cu mâna ei mică arătă spre Daneel, care ședea neclintit.

– Înțeleg. Continuă, te rog.

Gladia însă nu continuă, ci spuse în șoaptă:

– Te deranjează dacă beau ceva?

– Nicidecum.

Mâna femeii alunecă pe brațul fotoliului și în mai puțin de un minut intră tăcut un robot, aducându-i o băutură caldă (Baley putea zări aburul). Gladia sorbi puțin, apoi puse băutura pe o măsuță.

– Așa, reluă ea, acum e mult mai bine. Pot să te-ntreb ceva personal?

– Orice dorești, răspunse detectivul.

– Să vezi, am citit multe lucruri despre Pământ. Totdeauna m-au interesat. E o lume atât de ciudată. Se opri brusc și adăugă imediat: N-am vrut să spun asta.

Baley se încruntă puțin.

– Orice lume le pare ciudată celor care nu trăiesc în ea.

– Vreau să spun că e deosebită, înțelegi. Oricum, vreau să te întreb ceva nepoliticos. Cel puțin, sper să nu fie nepoliticos pentru un pământean. Firește, unui solarian nu i-aș pune o asemenea întrebare pentru nimic în lume.

– Ce vrei să mă întrebi, Gladia?

– Ceva în legătură cu tine și prietenul tău. Domnul Olivaw, nu-i așa?

– Da, așa îl cheamă.

– Voi doi nu vă vizionați, nu?

– Ce vrei să spui cu asta?

– Adică, între voi. Vă vedeți, nu-i așa? Sunteți, adică, împreună.

– Da, el se află fizic în aceeași cameră cu mine, confirmă Baley.

– L-ai putea atinge dacă ai vrea, nu?

– Exact.

Gladia se uită la ei pe rând și exclamă:

– O!

Această interjecție putea însemna orice. Dezgust? Oroare?

O clipă detectivul fu tentat să se ridice, să se apropie de Daneel și să-i pună mâna pe obraz. Ar fi fost interesant de urmărit reacția Gladiei. Se reținu însă și reluă:

– Voiai să continui cu relatarea faptelor din ziua când soțul tău a venit să te vadă.

Avea certitudinea morală că digresiunea Gladiei, oricât de interesantă s-ar fi dovedit pentru ea, fusese motivată mai ales de dorința de a evita acest lucru.

Doamna Delmarre mai sorbi o înghițitură și continuă:

– Nu mai am prea multe de spus. Am înțeles că va fi ocupat, și de altfel știam asta, căci mereu cerceta câte ceva, așa că m-am întors și eu la lucrul meu. Apoi, după vreo cincisprezece minute, am auzit un strigăt.

Urmă o pauză, dar Baley o îndemnă să continue:

– Ce fel de strigăt?

– Un strigăt al lui Rikaine. Al soțului meu. Un strigăt, pur și simplu, fără nici un cuvânt. Părea provocat de teamă. Ba nu, de surpriză, de stupoare. Cam așa ceva. Nu-l mai auzisem niciodată strigând.

Își duse mâinile la urechi, de parcă ar fi vrut să alunge chiar și amintirea acelui strigăt, și lăsă să-i scape capotul în jurul taliei. Nu-și dădea seama de asta, iar Baley privea țintă la carnetul de însemnări.

– Și ce-ai făcut atunci? Întrebă detectivul.

– Am fugit. Am fugit. Nu știam unde se află.

– Parcă ai spus că se dusese în laboratorul pe care-l avea în apartamentul tău.

– Se dusese, Eli. Elijah, dar eu nu știam unde e acest laborator. Nu știam sigur, căci nu fusesem acolo niciodată. Era al lui. Cunoșteam însă în linii mari locul. Știam că e situat undeva spre apus, dar eram atât de tulburată încât nici măcar nu mi-a venit în gând să chem un robot, care m-ar fi condus imediat acolo. Și, firește, nechemat nu putea veni niciunul. Și când am ajuns – am găsit până la urmă drumul – Rikaine era mort.
Se opri brusc și, spre marea stinghereală a lui Baley, își înclină capul și începu să plângă. Nu făcea nici o încercare să-și ascundă fața. Ținea ochii închiși și pe obraji i se scurgeau încet șiroaie de lacrimi. Nu scotea nici un sunet. De-abia dacă îi tremurau umerii.

Robotii 3 Soarele Gol


Cartea Soarele gol poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: