La puțină vreme, eu și Shin’ichi deveniserăm polițiști și ne croiam calea în jurul mlaștinii și printre tufișuri în urmărirea tâlharului Senkichi; el era însă mai mare ca vârstă decât noi și era greu de prins, deși eram doi contra unu. Până la urmă, l-am încolțit într-un șopron la colțul zidului din spatele conacului în stil occidental.
Schimbând semnale secrete și ținându-ne răsuflarea, ne-am strecurat pâș-pâș în șopron. Nu se zărea pe nicăieri nici urmă de Senkichi. În încăperea întunecată plutea mirosul înăbușitor de mucegai de la butoaiele cu pastă miso fermentată și cu sos de soia; tot soiul de gângănii se târau printre pânzele de păianjen de pe acoperiș și dintre butoaie -pentru mintea noastră de copii, toate astea erau parcă un îndemn la năzbâtii năstrușnice. Am auzit apoi de undeva un râs înfundat; un coș de răchită atârnat de o grindă a scârțâit, iar din el a răsărit apoi chipul lui Senkichi, care striga „Bau!”
– Coboară imediat! Coboară imediat, altfel o să-ți pară rău! A țipat Shin’ichi.
Încercam amândoi să-l lovim pe Senkichi peste față cu o coadă de mătură.
– Încercați de mă prindeți. Dacă se apropie cineva de mine, îmi dau drumul la pipi peste el.
Senkichi tocmai se pregătea să își pună în practică amenințarea, când Shin’ichi s-a așezat sub cos, a apucat un băț lung de bambus și a început să îl împungă în fese și pe coapse, prin ochiurile împletiturii de răchită.
– Nici acum nu vrei să cobori?
– Ba da, ba da. Gata, cobor. Iartă-mă. Senkichi a coborât docil, frecându-și locurile unde fusese lovit.
Shin’ichi l-a apucat de guler, l-a scuturat și a început să-l interogheze cu asprime:
– Mărturisește, ce-ai furat? și de unde? Răspunsul lui Senkichi a fost pe măsură de aspru și de șiret: furase cinci suluri de stofă de la Shirokiya, înșfăcase macrou uscat de la Nimben și șterpelise niște bancnote de la Banca Japoniei.
– Ah, ticăloșiile! N-ai mai făcut și altceva? N-ai omorât pe nimeni?
– Ba da, am ucis un maseur orb la digul Kumagaya și i-am luat o pungă cu cincizeci de galbeni. Și apoi m-am dus în Yoshiwara și am cheltuit banii pe femei.
Răspunsul lui fusese nu numai isteț, ci și foarte prompt – pesemne că îl auzise pe undeva pe la vreun teatru deocheat ieftin.
– Cu siguranță ai mai ucis pe cineva! Nu vrei să mărturisești? Bine. Dacă nu vorbești, o să te torturăm.
– Asta e tot, jur. Vă rog să mă iertați. Senkichi și-a împreunat palmele a implorare, dar Shin’ichi nici nu l-a băgat în seamă. I-a desfăcut cu mișcări rapide brâul muștariu, murdar, i-a legat mâinile cu el la spate, iar cu restul i-a înnodat gleznele, cu pricepere. Apoi, mișcându-și măiastru degetele delicate și albe ca ale unui actor copil sau ca ale unei gheișe, a început să îl tragă pe Senkichi de păr, să îl ciupească de obraji, să îi întoarcă pleoapele pe dos ca să dezvelească fâșia roz de dedesubt și albul ochilor, l-a prins de vârfurile urechilor și de colțurile gurii și le-a scuturat cu putere. Mușchii de pe fața urâtă, grosolană și negricioasă a lui Senkichi se întindeau și se contractau de parcă erau de cauciuc.
Când s-a plictisit să se mai amuze așa, Shin’ichi a venit cu o altă idee:
– Ia stai puțin. De vreme ce ești criminal, o să te tatuăm pe frunte.
A scos un bulgăre de cărbune dintr-un sac care zăcea pe-acolo, a scuipat pe el și a început să-l frece de fruntea lui Senkichi. Cu fața mânjită toată de cărbune, Senkichi a început să se schimonosească și să scâncească, dai până la urmă s-a dat bătut și l-a lăsat să facă ce poftea. Văzându-l pe băiatul acela masiv și dur care de obicei teroriza toată curtea școlii cum se lasă învârtit pe degete de către Shin’ichi, cu fața crispată de parcă ar fi fost o fantomă, am fost cuprins de o surprinzătoare senzație de plăcere, cum nu mai simțisem niciodată până atunci; cu toate astea, temător că răzbunarea avea să vină a doua zi la școală, nu prea îmi venea să mă alătur lui Shin’ichi.
Când a fost dezlegat în cele din urmă, Senkichi i-a aruncat o privire plină de ură lui Shin’ichi, apoi. S-a prăbușit pe jos, stors de vlagă, și a rămas complet nemișcat. L-am prins de subsuori și am încercat să-l ridicăm, dar s-a scurs înapoi, jos. Îngrijorați, am rămas amândoi în picioare lângă el, întrebân-du-ne dacă o fi pățit ceva.
– Hei, ce s-a întâmplat?
Shin’ichi l-a apucat strâns de guler și, cu o mișcare bruscă, l-a întors cu fața în sus; între timp, prefăcându-se că plânge, Senkichi își ștersese mai bine de jumătate din mizeria de pe față cu mâneca hainei. Ni s-a părut atât de amuzant, încât am izbucnit toți trei în hohote de râs.
– Hai să ne jucăm de-a altceva.
– Da, dar gata cu tortura, conașule. Uite ce urme mi-au rămas deja.
Brâul cu care fusese legat îi lăsase dâre adânci și roșii la încheieturile mâinilor.
– Eu o să fiu lup, iar voi o să fiți călători, bine? Și la sfârșit o să fiți amândoi mâncați de lup.
Când Shin’ichi a spus asta, pe mine m-au trecut fiorii, dar Senkichi a răspuns:
– Da, hai să ne jucăm așa!
N-am avut încotro și a trebuit să mă supun și eu. Eu și Senkichi eram călători rămași peste noapte în șopronul devenit un templu pe marginea drumului; lupul Shin’ichi ne ataca în miez de noapte, urlând la lună în fața ușii, ca să ne sperie. Până la urmă, lupul a ronțăit ușa de și-a croit drum prin ea și a intrat în patru labe, cu un răget de nedescris, ceva între muget de vacă și lătrat de câine – se ținea după călătorii care fugeau încoace și încolo. Shin’ichi își lua rolul foarte în serios, așa că eu am început să mă întreb îngrijorat ce mi s-ar putea întâmpla dacă m-ar prinde: cu un zâmbet amar și înghețat, mă strecuram disperat printre saci și butoaie.
– Hei, Senkichi, ai fost deja mușcat de picior, așa că nu mai poți să mergi!
Lupul, vorbind astfel, îl ajunsese din urmă pe unul dintre călători și îl înghesuise într-un colț al templului – se năpustise asupra lui și îl mușca de peste tot. Aidoma unui actor care joacă un moment de agonie cu pricepere și dăruire, Senkichi se strâmba, cu ochii bulbucați și gura căscată, până când, într-un târziu, lupul l-a apucat de beregată -atunci, a țipat sfâșietor, brațele și picioarele i s-au zguduit și, cu pumnii încleștați în aer, s-a prăbușit.
Era rândul meu. Îngrozit, m-am cățărat pe unul dintre butoaie, dar lupul mi-a înșfăcat în gură pulpana kimonoului și a început să tragă cu o putere înfiorătoare. Alb ca varul, m-am agățat de butoi, dar m-am pierdut cu firea când am văzut privirea feroce a lupului: „S-a zis cu mine”, mi-am spus atunci, și am închis ochii a resemnare. În scurtă vreme, am fost târât jos, pe podea, și întors cu fața în sus, iar Shin’ichi mi-a atacat gâtul cu sălbăticie și mi-a retezat beregata.
– Gata. Ați murit amândoi, nu mai aveți voie să vă mișcați orice v-aș face. Am să vă sug până și măduva din oase.
Am făcut amândoi întocmai cum ne spusese Shin’ichi și am rămas neclintiți în locul unde căzuserăm pe podea, cu brațele și picioarele desfăcute larg.
Simțeam deja mâncărimi pe tot trupul; o adiere rece s-a strecurat printr-o deschizătură a kimonoului, coborând până la coapse, iar to vârful degetului mijlociu de la mâna dreaptă întinsă pe jos am simțit atingerea ușoară a părului lui Senkichi.
– Ăsta mai dolofan pare mai gustos, o să-l mănânc pe el mai întâi, a spus Shin’ichi încântat pe când se cățăra pe trupul lui Senkichi.
Senkichi și-a întredeschis ochii și a gemut pe un ton rugător.
– N-am să te chinui prea tare, dar să nu te miști! A răspuns Shin’ichi.
Apoi, plescăind pofticios și lacom din buze, a început să îl ronțăie de frunte, de față, de piept, de burtă, de ambele brațe, de coapse, de glezne – între timp, îl tot lovea cu sandalele murdare pe ochi, pe nas și pe piept, așa că în cele din urmă Senkichi ajunsese din nou acoperit de praf pe tot trupul.
– Și acum, carnea de pe șolduri!
Senkichi s-a trezit atunci răsturnat cu fața în jos, iar kimonoul i-a fost ridicat brusc, cu putere, dezvelindu-i trupul gol de la brâu în jos, ca două fire de praz unul lângă altul. Shin’ichi a tras poala kimonoului peste capul cadavrului și i-a sărit în spate, plescăind din nou a lăcomie; Senkichi îndura totul cu răbdare. Pesemne din pricina aerului rece, i se făcuse pielea de găină, iar fesele îi tremurau ca o piftie.
Știam că aveam să mă găsesc și eu cât de curând într-o asemenea postură. La gândul acesta, inima a început să-mi bată mai repede în piept, tainic. Pe când tocmai îmi făceam socoteala că nu aveam să fiu chinuit în aceeași măsură cu Senkichi, Shin’ichi s-a cățărat peste pieptul meu și a început să mă ronțăie de la vârful nasului. Am auzit în urechi foșnetul ușor al vestei lui din mătase de Kai; nasul meu a adulmecat aroma de tămâie de camfor care emana din kimonoul lui; obrajii îmi erau mângâiați de stofa moale habutae; pe piept și pe burtă simțeam greutatea trupului lui cald. Senzația bizară pe care mi-o dădeau buzele lui umede și vârful limbii pe măsură ce mă lingeau și mă gâdilau mi-a șters toate temerile; parcă vrăjit, m-am lăsat în voia lui și, în cele din urmă, am început să simt plăcere. Apoi, dintr-odată, fața mi-a fost stâlcită în picioare, de la șuvița de păr de pe partea stângă până la obrazul drept, iar nasul și buzele mi-au fost mânjite cu noroiul de pe tălpile sandalelor lui – până și asta mi-a provocat plăcere și, până să-mi dau seama, eram fericit că devenisem, trup și suflet, o marionetă în mâinile lui Shin’ichi.
Într-un târziu, am fost și eu răsturnat cu fata în jos, kimonoul mi-a fost smucit În sus și am fost ronțăit de la brâu în jos. Shin’ichi râdea cu poftă privind la cele două cadavre care zăceau pe podea, cu fesele dezvelite – tocmai atunci, însă, în ușa șopronului a apărut servitoarea. Eu și Senkichi ne-am ridicat imediat în picioare, surprinși.
– Ah, conașule! Pe aici umblai! Ia uite în ce hal ți-ai murdărit hainele! De ce te joci mereu în asemenea locuri pline de mizerie? Asta cu siguranță e vina ta, Sen-chan!
În timp ce ne dojenea cu o expresie înspăimântătoare pe chip, servitoarea privea bănuitoare la fața încă mânjită de urme de tălpi a lui Senkichi. Eu rămăsesem în picioare, împietrit, ca fața stâlcită pulsând – mă simțeam ca și cum tocmai aș fi comis cine știe ce nelegiuire gravă.
– Hai, gata cu joaca! Du-te degrabă în casă să faci o baie fierbinte, că e pregătită deja. Să fii cuminte, altfel mama o să se înfurie. Domnișorule Hagiwara, să mai veniți pe la noi. S-a făcut deja târziu, să vă conduc până acasă?
Se arăta blândă doar fată de mine.
– Nu e nevoie, pot să mă întorc și singur, am spus. Cei trei m-au condus până la poartă. Mi-am luat la revedere și am ieșit.
Între timp, străzile fuseseră inundate de o ceață albăstruie de seară, iar felinarele clipoceau de-a lungul drumeagului de lângă râu. Am avut sentimentul că abia mă întorsesem într-un oraș dintr-un tărâm miraculos și înspăimântător deopotrivă – am pornit spre casă rememorând ce se întâmplase peste zi de parcă ar fi fost un vis. Nu mi-am putut scoate deloc din minte până la sfârșitul zilei înfățișarea aristocratică a lui Shin’ichi și felul lui arogant și egoist de a trata oamenii.
A doua zi, când am mers la școală, Senkichi, care fusese supus la grele chinuri cu o zi înainte, stătea acum ca de obicei printre copilandrii amărâți pe care îi năpăstuia, iar Shin’ichi se aținea retras într-un colț al curții, mofluz și moale, cu servitoarea după el.
Cartea Club Gourmet poate fi achiziționată de la: