"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 9 noiembrie 2017: Geniul – Marie Lu

Uneori, când Day rămâne tăcut, ca acum, mă întreb dacă nu cumva a luat-o razna. Nu pot să îl pierd. Îmi repet mereu că motivele sunt de natură practică: în momentul ăsta, niciunul dintre noi nu ar prea avea șanse să supraviețuiască pe cont propriu. Iar abilitățile lui le completează pe ale mele. În plus… nu aș mai avea pe cine să protejez. Și eu vărs lacrimi; dar întotdeauna aștept ca Day să adoarmă și apoi mă pun pe plâns. Azi-noapte – din cauza lui Ollie. Mi se pare cumva prostește să plâng din cauza unui câine, când autoritățile Republicii ne-au ucis familiile, dar nu mă pot abține. Metias a fost cel care mi l-a adus pe Ollie: era un ghemotoc alb, cu labe disproporționat de mari, urechi blege și ochi căprui, plini de căldură. Era cea mai neajutorată ființă pe care o văzusem vreodată. L-am părăsit pe Ollie, băiatul meu.

 – Ce ai visat? îi șoptesc lui Day.

 – Nimic memorabil, îmi răspunde el, foindu-se.

Apoi figura i se schimonosește pentru că, din greșeală și-a frecat de podea piciorul rănit. Durerea îl face să se încordeze. Îmi dau seama cât de contractați îi sunt sub mânecile cămășii mușchii supli, căliți de traiul de pe străzi. Respiră pe gură, întretăiat.

Cum m-a lipit de zid, acolo, pe alee. Cât nesaț a fost în primul lui sărut! Jenată, îmi mut atenția de la gura lui și încerc să alung amintirea.

Day îmi face semn din cap spre ușile vagonului.

 – Unde suntem acum? Ar trebui să ne apropiem, nu?

Mă ridic, fericită că îmi pot îndrepta atenția spre alte lucruri și, sprijinindu-mă de peretele care se leagănă, mă uit afară, pe fereastra micuță a vagonului. Peisajul nu s-a schimbat prea mult – șiruri nesfârșite de blocuri-turn, fabrici, coșuri de fum și vechile autostrăzi șerpuite, cărora ploaia de după-amiază le dă nuanțe de albastru și mov-cenușiu. Încă străbatem sectoarele-mahala. Care arată aproape identic cu cele din Los Angeles. În depărtare, un baraj enorm ocupă jumătate din orizont. Aștept până când un JumboTron trece în zbor pe lângă tren și atunci mijesc ochii ca să disting literele minuscule din colțul de jos al ecranului.

 – Boulder City, Nevada, anunț. Suntem foarte aproape. Probabil că trenul o să oprească aici o vreme, dar apoi n-ar trebui să dureze mai mult de treizeci și cinci de minute ca să ajungem în Vegas.

Day încuviință din cap. Se apleacă, dezleagă gura desagii cu provizii și scormonește după mâncare.

 – Foarte bine. Cu cât ajungem mai repede, cu atât mai curând o să-i găsim pe Patrioți.

Mi se pare distant. Uneori, Day îmi povestește care sunt lucrurile pe care le vede în coșmarurile sale – cum a picat Examenul, cum a pierdut-o pe Tess pe străzi sau cum a fugit de patrulele antiepidemice. Mai sunt și acele vise urâte legate de faptul că e cel mai căutat infractor din Republică. Alteori, când îl cuprinde o astfel de stare și nu îmi spune ce a visat, știu că a avut coșmaruri cu familia lui – cu mama sa sau cu John murind. Poate că e mai bine că pe astea nu mi le povestește. Le am eu pe ale mele; nu sunt sigură că aș putea să le duc și pe ale lui.

 – Ești hotărât să îi găsești pe Patrioți, nu? îi spun în timp ce el scoate din sac o bucată râncedă de scovergă.

Nu e prima dată când îl iau la întrebări privitor la încăpățânarea asta a lui de a ajunge în Vegas, așa că am grijă cum abordez subiectul. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e ca Day să creadă că nu îmi pasă de Tess sau că mi-e frică de o întâlnire cu faimosul grup de rebeli din Republică.

 – Tess i-a urmat de bunăvoie. Oare n-o punem în pericol dacă încercăm s-o luăm înapoi?

Day nu-mi răspunde imediat. Rupe scoverga în două și îmi oferă o bucată:

 – Ia și tu! N-ai mai mâncat de mult.

 – Nu, mulțumesc. Nu-mi place coca prăjită, îl refuz eu politicos.

Dacă aș putea, mi-aș lua cuvintele înapoi. Day își pleacă privirea și pune a doua bucată în desagă, după care, în liniște, începe să își mănânce porția. Ce prostie, ce prostie mare am putut să spun! „Nu îmi place coca prăjită.” Parcă și aud ce îi trece lui Day prin minte: „Săraca fată bogată, cu manierele ei elegante… Își permite să strâmbe din nas.” Mă dojenesc în gând și îmi propun ca, data viitoare să fiu mai atentă.

După câteva îmbucături, Day îmi răspunde:

 – Nu pot s-o las pe Tess fără să știu că e în regulă.

Sigur că nu poate. Day nu ar părăsi-o pe niciuna dintre persoanele la care ține, cu atât mai puțin pe această fetiță orfană, care a crescut cu el pe străzi. Pe de altă parte, înțeleg și importanța întâlnirii cu Patrioții – în fond, rebelii ne-au ajutat pe mine și pe Day să scăpăm din Los Angeles. Sunt mulți și bine organizați. Poate că știu ce fac autoritățile cu fratele mai mic al lui Day, cu Eden. Poate ar putea chiar să ne ajute să vindecăm rana infectată pe care o are Day la picior. Din dimineața aceea fatidică, când doamna comandant Jameson l-a împușcat și l-a arestat, plaga a fost când mai bine, când mai rău. Acum, piciorul lui stâng e o masă de carne sfâșiată, însângerată. Are nevoie de asistență medicală. Și totuși, avem o problemă.


Cartea Geniul poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: