"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 19 aprilie 2017: Orb prin Gaza – Aldous Huxley

De pe acoperișul plat al casei privirile ți se îndreptau mai întâi spre albastrul golf mediteraneean, unde pinii coborau până la mare. Mărginit de stânci albe ca niște oseminte, golful era înconjurat de dealuri înalte, verzi la poale, unde era plantată vița-de-vie, cenușii pe costișele cu măslini și pătate pe culmi de verdele închis al pinilor, de roșul pământului gol, de albul vreunei stânci sau de rugina buruienilor pârjolite. Prin valea dintre cele două coline aflate în vecinătatea casei se zărea în depărtare, albăstrie, dar strălucitoare, ca o bară de metal, coama lungă și dreaptă a muntelui Sainte-Baume. Grădina era împrejmuită de pini spre nord și sud, așa încât numai privind spre răsărit puteai vedea viile și livezile de măslini, urcând pe trepte de pământ roșu până în vârful dealurilor. Copacii de pe culmi, profilați pe cer, păreau uneori întunecați și posomorâți; alteori prindeau deodată viață, fremătându-și frunzele argintii.

Pe acoperiș erau saltele de plajă. Erau întinși pe una din ele, numai cu capul în umbra îngustă aruncată de parapetul dinspre sud. Era aproape de amiază. Razele soarelui cădeau vertical din cerul fără nici o umbră de nor. Briza mării înceta uneori, pentru ca o clipă mai târziu să adie iarăși. Sorbind din arșița domolită din cînd în cînd de câte o adiere, pielea părea să dobândească o sporită sensibilitate; ai fi zis o conștiință independentă, ca și cum s-ar fi adăpat dintr-o viață nouă izvorâtă din soare. Și viața aceea ciudată, violentă, învăpăiată în spațiul înconjurător, părea să străpungă pielea, să se infiltreze în carne pentru a o metamorfoza, așa încât tot trupul să devină un obiect alcătuit dintr-o materie străină, de origine solară. Până și sufletul se topea, pierzându-și identitatea pentru a se preface în altceva, în ceva complet deosebit de tot ceea ce are atribute omenești.

Există atât de puține expresii, o atât de mare penurie în ceea ce privește mimica, în raport cu infinitatea de gânduri, de sentimente și de senzații, o umilitoare sărăcie nu numai în ceea ce privește reflexele, ci și gesturile anume menite să exprime ceva. Încă lucid, deși se simțea străin față de sine însuși, Anthony examina simptomele vădite de cei întinși pe acest pat de moarte unde zăcea și el, atât ca asasin, cât și ca victimă. Fără încetare, Helen își întorcea capul pe pernă, la dreapta, la stânga, ca și cum ar fi căutat în zadar o alinare oricât de mică, un răgaz fie el numai de o clipă pentru a scăpa de cumplitul ei chin. Uneori, făcând gestul celui ce imploră deznădăjduit să nu fie silit să soarbă din paharul cu venin, își împreuna mâinile și le ducea la gură, mușcându-și degetele sau băgându-și pumnul în gura deschisă pentru a-și înăbuși hohotele de plâns. Chipul contorsionat devenise masca unei dureri de neîndurat. În clipa cînd se apleca asupra buzelor chinuite, Anthony își dădu deodată seama că fața de lângă el era cea a uneia din femeile sfinte aflate la picioarele Crucii, zugrăvite de Van der Weyden.
Apoi, într-o clipă, totul se liniști. Victima nu-și mai răsucea capul pe pernă. Mâinile care ceruseră îndurare erau inerte. Expresia de durere dispăru și pe chipul lui Helen se așternu o seninătate serafică, de pe alt tărâm. Gura îi deveni gravă, ca gura unei sfinte. Ce viziune de cerească fericire se arătase acelor ochi acoperiți de pleoape?

Zăcură multă vreme năuciți de lumina aurie și de dorința acum împlinită. Anthony începu să se miște primul. Îmboldit de recunoștința și de tandrețea pe care o simțea trupul său toropit încă de voluptate, întinse mâna ca s-o mângâie. Pielea lui Helen dogorea ca un fruct pârguit de soare. Se propti într-un cot și deschise ochii.

– Semeni cu o femeie dintr-un tablou de Gauguin, spuse într-un târziu. Tot atât de neagră și, ciudat, cu trupul la fel de plat ca al lor, remarcă el pentru prima oară, căci bronzul ce acoperise trupul lui Helen ștersese toate nuanțele sidefii, roșietice, albăstrii și verzui, care dau pielii nevăzute de soare un somptuos relief.

Vocea lui Anthony pătrunse brutal în transa de caldă și îmbătătoare destrămare în care se afla Helen. Tresări ca lovită. De ce nu-i dădea pace? Se simțise atât de fericită în lumea în care trăise numai trupul ei transfigurat, și iată că o chema înapoi – înapoi în lumea asta, înapoi în iadul în care trăia de obicei, iadul alcătuit din vid, uscăciune și nemulțumire. Nu-i răspunse. Închise și mai tare ochii, apărându-se de realitatea amenințătoare și încercând să-și croiască un drum pentru a pătrunde din nou în paradisul din care fusese smulsă.

Neagră ca o femeie pictată de Gauguin și cu trupul plat… Văzuse primul tablou pictat de Gauguin la Paris (își amintea perfect că se străduise să arate că îi plăcea mai mult decât îi plăcuse efectiv) împreună cu Mary Amberley. Perioada aceea însemnase pentru băiețandrul de douăzeci de ani, care fusese el pe atunci, ceva cu totul extraordinar, o epocă apocaliptică.

Se încruntă. Trecutul începea să-l stingherească. În clipa cînd, doritor să scape din chinga anilor scurși, se aplecă să-i sărute umărul lui Helen, simți că pielea ei dogorită de soare emană un miros ușor, dar pătrunzător, un miros de fum și sare. Se trezi pe dată transportat într-o carieră de calcar la poalele unor dealuri din Chilterns, unde, împreună cu Brian Foxe, petrecuse un ceas nemaipomenit de plăcut – fără să poată spune de ce – ciocnind două bucăți de cremene și adulmecând cu nesaț locul unde scânteia țâșnită lăsase un iz de algă moartă. „C-ca fumul sub mare”, spusese Brian, bâlbâindu-se cînd îi dăduse să miroasă bucata de cremene.


Cartea Orb prin Gaza poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: