Când Stormgren se trezi, era beznă. Pentru câteva clipe, fu prea somnoros ca să remarce ciudățenia faptului. După aceea, se ridică și se întinse către întrerupătorul de lângă pat.
Pe întuneric, mâna lui întâlni un zid rece din piatră. Încremeni, cu mintea și trupul paralizate de surpriză. Apoi, neștiind ce să creadă, îngenunche pe pat și porni să exploreze peretele necunoscut cu vârful degetelor.
De-abia începuse, când se auzi un „clic” și o fâșie din beznă dispăru. Zări o siluetă, pe un fundal slab luminat, după aceea ușa se închise la loc, lăsându-l iarăși în întuneric. Totul se petrecuse atât de repede încât nu izbutise să vadă nimic din camera în care se afla.
Peste o clipă, fu orbit de lumina puternică a unei lanterne. Raza îi poposi pe chip, îl fixă un moment, apoi coborî, luminând patul, care nu era decât o saltea simplă, așezată pe câteva scânduri.
Din beznă se auzi un glas blând, vorbind o engleză perfectă, dar cu un accent pe care nu-l putea identifica.
– Ah, domnule secretar, mă bucur că v-ați trezit. Sper că vă simțiți bine.
Ceva din ultima propoziție îi atrase atenția lui Stormgren și întrebările îi muriră pe buze. Privi în întuneric și întrebă calm:
– Cât timp am fost inconștient?
– Câteva zile, chicoti interlocutorul său. Ni s-a promis că nu vor apărea efecte secundare. Îmi pare bine să văd că așa este.
Atât pentru a câștiga timp, cât și pentru a-și testa reacțiile, Stormgren coborî picioarele peste marginea patului. Purta pijamaua, însă aceasta era mototolită și părea foarte murdară. Când se mișcă, simți o amețeală ușoară; nu neplăcută, dar suficient pentru a se convinge că într-adevăr fusese drogat.
Se întoarse către raza lanternei.
– Unde mă aflu? Rosti tăios. Wainwright știe?
– Nu te enerva, i se răspunse din întuneric. Deocamdată n-o să discutăm despre toate astea. Cred că ți-e destul de foame. Îmbracă-te și să mergem la masă.
Pata luminoasă traversă camera și, pentru prima dată, Stormgren își dădu seama de dimensiunile acesteia. De fapt, nu era tocmai o încăpere; pereții păreau din stâncă goală, tăiată grosolan, înțelese că se găsea sub pământ, posibil la mare adâncime. Iar dacă fusese inconștient câteva zile, se putea afla oriunde pe glob.
Lanterna lumină un teanc de haine așezate pe o valiză.
– Astea ar trebui să-ți ajungă, vorbi glasul. Lenjeria constituie o problemă aici, de aceea ți-am luat vreo două costume și niște cămăși.
– Frumos din partea voastră, replică Stormgren.
– Ne pare rău de absența mobilierului și a luminii electrice. Din anumite considerente, locul acesta e adecvat, dar lipsesc unele conforturi.
– Adecvat pentru ce? Întrebă Stormgren îmbrăcând o cămașă. Atingerea țesăturii familiare îi conferi o senzație de siguranță.
– Doar. Adecvat, răspunse necunoscutul. Apropo, deoarece vom petrece destul timp împreună, îmi poți spune Joe.
– În ciuda naționalității, remarcă secretarul. Ești polonez, nu-i așa? Cred că ți-aș putea pronunța numele adevărat. N-ar fi mai dificil decât majoritatea numelor finlandeze.
Urmă o pauză și raza de lumină tremură puțin.
– Ar fi trebuit să mă aștept, făcu Joe resemnat. Probabil c-ai mai avut de-a face cu chestii de astea.
– E un talent util unui om cu funcția mea. Cred c-ai fost crescut în Statele Unite, dar n-ai părăsit Polonia până când.
– Ajunge, îl opri Joe ferm. Se pare c-ai terminat cu îmbrăcatul. Mulțumesc!
Ușa se deschise și, îndreptându-se într-acolo, Stormgren se simți încântat de mica lui victorie. Când Joe păși în lateral, lăsându-l să treacă, se întrebă dacă era înarmat. Mai mult ca sigur; oricum, avea tovarăși prin apropiere.
Coridorul era slab iluminat cu lămpi de gaz dispuse din loc în loc și, pentru prima dată, Stormgren îl putu distinge pe Joe. Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, având probabil peste o sută de kilograme. Totul părea imens la el, începând cu hainele cazone, care puteau proveni de la cel puțin șase forțe armate, și până la inelul cu sigiliu de pe mâna stângă. Un individ cu dimensiunile lui n-avea pesemne nevoie de armă. Nu va fi dificil de dat în urmărire, își spuse Stormgren, dacă avea să scape de aici. Totuși îl descuraja puțin faptul că și Joe era probabil perfect conștient de acest lucru.
Pereții din jurul lor, deși betonați pe unele porțiuni, erau cel mai adesea stâncă goală. Secretarul bănui că se găsea într-o mină părăsită și se gândi la alte câteva temnițe mai eficiente. Până atunci, posibilitatea răpirii sale nu-l neliniștise prea mult. Crezuse că, orice s-ar fi întâmplat, uriașele resurse ale Overlorzilor aveau să-l găsească și să-l elibereze. Acum nu mai era la fel de sigur. Trecuseră deja câteva zile. Şi nu se întâmplase nimic. Poate că și puterea lui Karellen avea limitele ei, iar dacă într-adevăr era îngropat în vreun continent îndepărtat, toată știința Overlorzilor nu-l mai putea descoperi.
În jurul mesei din încăperea slab iluminată se aflau alți doi bărbați. La apariția lui Stormgren, ridicară ochii cu interes, chiar cu puțin respect. Unul îi întinse un platou cu sandvișuri. Deși se simțea extrem de flămând, ar fi preferat o masă mai rafinată, însă era limpede că nici temnicerii lui nu mâncaseră mai bine.
În timp ce mesteca, îi studie pe cei trei. Joe constituia de departe personajul cel mai interesant, și nu numai datorită aspectului fizic. Ceilalți doi, în mod vădit ajutoarele lui, erau indivizi șterși, a căror origine, Stormgren ar fi putut-o deduce dacă i-ar fi auzit vorbind.
Îi turnară vin într-un pahar nu prea curat, și bău. Simțindu-se mai întremat, se întoarse către polonezul uriaș:
– Bun., rosti el. Poate că acum îmi veți spune despre ce-i vorba și ce vreți să obțineți prin asta.
Joe își drese glasul, apoi vorbi:
– Aș vrea să lămurim un lucru. N-avem nici o legătură cu Wainwright. Va fi la fel de surprins ca și toți ceilalți.
Stormgren se așteptase la așa ceva, deși se întreba de ce Joe dorea să-i confirme suspiciunile. Bănuise de mult timp existența unei mișcări extremiste în sânul Ligii Libertății.
– Ca simplă curiozitate, întrebă el, cum m-ați răpit?
Nu crezuse că avea să i se răspundă și rămase oarecum surprins de promptitudinea, ba chiar nerăbdarea celuilalt de a-i explica.
– A semănat mai degrabă cu un film polițist, începu încântat Joe. Nu eram siguri dacă nu ești supravegheat de Karellen, așa încât am folosit niște precauții deosebite. Te-am adormit cu gaz introdus prin instalația de climatizare. Asta a fost ușor. După aceea, te-am transportat într-o mașină. Nici o greutate. Pot spune că astea n-au fost făcute de oamenii noștri. Am angajat. Ăăă. Niște profesioniști. Karellen poate că i-a descoperit, de fapt nu cred că i-a fost greu, dar l-am tras pe sfoară. După ce a părăsit locuința ta, automobilul a intrat într-un tunel rutier, la mai puțin de o mie de kilometri de New York. A ieșit prin partea opusă, purtând un bărbat drogat, foarte asemănător ție. După un timp, un camion mare, încărcat cu lăzi din metal, a ieșit în direcția opusă și s-a îndreptat spre un aeroport unde lăzile au fost încărcate într-un avion, cu acte absolut legale. Sunt convins că proprietarii lăzilor ar fi îngroziți dacă ar afla ce utilizare au avut.
Între timp, primul automobil a urmat o rută ocolită spre granița canadiană. Poate Karellen a pus deja mâna pe el. Nu știu și nici nu-mi pasă. După câte vezi – sper să-mi apreciezi sinceritatea – tot planul nostru se bazează pe o singură ipoteză. Suntem aproape siguri că Administratorul poate să vadă și să audă orice se petrece pe suprafața Pământului dar, dacă nu folosește vrăji, nu poate vedea sub pământ. De aceea, nu va afla despre transferul din tunel sau, cel puțin, va afla prea târziu. Evident, ne-am asumat niște riscuri, însă mai existau una sau două variante sigure, pe care nu vreau să le amintesc. S-ar putea să mai avem nevoie de ele.
Joe relatase acțiunea cu atâta satisfacție încât Stormgren nu-și putu stăpâni un zâmbet. În același timp, se simțea îngrijorat. Planul fusese ingenios și era posibil să-l fi înșelat pe Karellen. Stormgren nu știa nici măcar dacă Overlorzii îi supravegheau locuința. Nici Joe nu părea sigur. Poate de aceea fusese atât de deschis: testase reacțiile prizonierului său. Bine. Indiferent de starea lui reală, trebuia să se arate încrezător.
– Sunteți niște proști, rosti el disprețuitor, crezând că-i puteți păcăli atât de ușor pe Overlorzi. De fapt, ce vreți să obțineți?
Joe îi oferi o țigară, pe care Stormgren o refuză, apoi își aprinse una și se așeză pe marginea mesei. Se auzi un scârțâit amenințător și bărbatul se ridică repede.
– Motivele noastre, începu polonezul, ar trebui să fie evidente. Am considerat că discuțiile sunt inutile și trebuie recurs la alte măsuri. Au existat și până acum mișcări ilegale și, cu toate resursele lui, Karellen va afla că n-o să-i fie ușor cu noi. Trebuie să luptăm pentru independență. Nu mă-nțelege greșit. Nu va fi nimic violent, cel puțin la început, dar Overlorzii sunt nevoiți să folosească intermediari umani, iar noi le putem face viața destul de grea.
Începând cu mine, gândi Stormgren. Se întrebă dacă Joe îi oferise mai mult decât un fragment al întregii istorii. Chiar credeau că metodele acelea gangsterești îl puteau influența câtuși de puțin pe Karellen? Pe de altă parte, era adevărat că o mișcare de rezistență bine organizată putea pricinui destule neplăceri. Joe pusese degetul pe un punct vulnerabil al politicii Overlorzilor. În ultimă instanță, ordinele acestora se transmiteau prin intermediari umani. Dacă aceștia erau terorizați, întregul sistem se putea prăbuși. Era doar o posibilitate, deoarece Stormgren rămânea încrezător: Karellen avea să găsească o soluție.
– Și ce doriți să faceți cu mine? Întrebă el într-un târziu. Sunt ostatic, sau ce.?
– Nu te îngrijora, te vom trata cu toată grija. Așteptăm oaspeți peste câteva zile. Până atunci, te vom întreține cât putem mai bine.
Adăugă câteva fraze în poloneză și unul dintre bărbați scoase un pachet nou de cărți de joc.
– Le-am adus special pentru tine, explică Joe. Am citit ieri în Time că ai fost un bun jucător de pocher. Brusc, vocea îi deveni gravă: Sper că ai destui bani în portofel. Nu ți l-am scotocit. La urma urmei, nu putem accepta cecuri.
Destul de surprins, Stormgren își privi fix temnicerii. Apoi, pe măsură ce sesiza umorul situației, simți brusc că toate grijile și necazurile funcției i se ridicaseră de pe umeri. De acum încolo, era treaba lui Van Ryberg. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, el nu putea interveni absolut cu nimic, iar acum cei trei erau nerăbdători să joace pocher.
Lăsă capul pe spate și râse așa cum nu mai făcuse de ani de zile.
Cartea Sfârșitul copilăriei poate fi achiziționată de la: