"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 1 iulie 2017: Copilăria lui Kaspar Hauser – Bogdan-Alexandru Stanescu

Îmi amintesc zilele-alea ca pe niște imagini dintr-un film văzut la o grădină de vară, prin perdeaua unei ploi mocănești. Acum îmi pare că în copilăria mea ori ploua neîntrerupt, ori era caniculă, ori se așternea zăpadă până la ultima treaptă a scării de bloc, prin care vecinii săpau tuneluri și unde făceam cazemate și igluuri cu prietenii mei itebiști. Probabil că n-a fost așa: și iarăși mă întreb de ce memoria mea selectează doar extremele, cum decupează aceste cadre meteorologice și le așază peste alte imagini, până când copaci diferiți își încurcă crengile și păsările zboară în direcții diferite, izbindu-se, intrând una-n alta și croncănind fără noimă. Când l-am cunoscut pe Tătuțu, treceam în clasa a doua și eram un băiețel mic și în permanență terorizat, percepeam lumea cam cum îmi imaginez că o face un pârș, strecurându-se afară din bortă doar pentru a prinde insecte, mereu pe fază să nu fie prins de vreun răpitor. Viața era de o tristețe molcomă, pare că nu ar fi existat diferențe între zile, ci doar ritmuri, un sunet care puncta un sfârșit și care nota un început. Ființele astea terorizate emană un miros, au o aură vizibilă doar agresorilor din toate regnurile: rădăcinile noduroase care spărseseră asfaltul de pe Stoian Militaru mi se încolăceau în jurul picioarelor, cădeam cu genunchii pe îmbinarea unsă cu smoală dintre două crăpături și-mi juleam pielea, care se vindeca greu, rămâneau cicatrici urâte ce durau cu săptămânile. În spatele blocului, pe unde era intrarea-n scară, se întindea un imens șantier, un teren viran acoperit cu pământ, presărat cu macarale, camioane și barăci de unde ieșeau ființe ciudate, bipede și negricioase. Cum treceai de barăci, apăreau haite de câini care săreau numai la mine, de parcă ar fi mirosit frica – mă gândeam cu groază la clipa ieșirii din casă -, apoi, ajuns în școală, mă pândea molohul, tovarășa învățătoare Pop, care, mi-am dat seama mai târziu, avea boală pe mine.

– Ia să ne zică nouă elevul… – era preludiul unei aventuri… Urma: că doar mama e doamna profesoară.

Nu știam că aici se ascute lupta de clasă, că primeam niște palme adresate Mamei, care îndrăznea să fie poate prea elegantă, prea frumoasă și prea vulnerabilă pentru tovarășa.

Tovarășa purta căciuli din blană de iepure, de iepure sintetic, era prea grasă ca să încapă între tablă și catedră, însă era un geniu malefic al politicii: reușea întotdeauna să mă depuncteze destul de fin încât să ratez premiul I la mustață. Nu am avut niciodată premiul I, am încheiat prima clasă plângând, sub privirile disprețuitoare ale tovarășei și cele miloase ale Florentinei, fata pe care o iubeam în secret încă din grădiniță. Am în fața ochilor celebra fotografie din clasa I, cu harta lumii în spate, poziție regulamentară de scris, cămașă în pătrățele și o tunsoare oarecum câș, de sub care lucesc doi ochi ce trasează un triunghi isoscel răsturnat împreună cu gura strânsă într-un semirictus. Nu am buze, mi le rodeam până când sângerau și-mi plăcea să simt gustul sângelui pe limbă, sângele meu, știut și supt doar de mine. Mâna stângă e așezată într-o poziție defensivă, nefirească. În starea asta m-a găsit și m-a sedus Tătuțu, și pentru o vreme lucrurile au părut să se schimbe, familia s-a înconjurat de tot zgomotul acela, ca într-un balon de săpun, în care cu greu mai ajungeau câinii turbați de la Centrală sau căciula din blană de iepure a tovarășei.

Până să ne invite în Vatra Luminoasă, a trebuit să trecem printr-o prelucrare mitologică, adică să cunoaștem, să putem recita miturile fundamentale, care puteau fi reduse la următoarele cuvinte, aruncate de câteva zeci de ori pe zi: „7 ani cu mama, 12 ani cu tata”. Mama murise de ceva timp, iar tata devenise Tataie, personaj fabulos, care era însă, aveam să aflu, mai mult decât puteau arăta cuvintele, cuvinte care reduceau la esență, prin repetiție, o lume întreagă, colcăitoare, un ceaun aflat pe foc, de sub capacul căruia săreau stropi fierbinți dintr-un sos pe care acum încerc să-l gust, să-l plimb prin gură până se răcește, să-i deduc fiece nuanță, să-l trec pe la fiecare papilă gustativă și să separ toate aromele. Tataie paralizase în urma unui incident fondator care avea și el să-și pună amprenta asupra vieții mele: răpirea lui Georgică. Fosta soție a lui Tătuțu, misterioasa Gabriela („curva aia, Tătuțule”) fugise cu medicul ginecolog Flocea Florin („un bulache”). Asta se întâmpla pe vremea când noul și viitorul meu tată era în interiorul celor „7 ani cu mama” paralizată, pe care o îngrijea împreună cu Tataie. Gabriela a dispărut pur și simplu, lăsându-i pe cei doi bărbați și jumătatea de femeie pe care o spălau și o hrăneau, cu un copil de 2 ani, George. Adică Georgică. Acum, povestea spune așa: după trei ani, timp în care „7 ani cu mama” murise, într-o după-amiază, când Tătuțu era ocupat cu pescuitul pe lacul 23 August, iar Georgică și Tataie se jucau de-a cowboy-ii și indienii, pentru a face jocul mai palpitant, Tataie s-a lăsat legat cu sârmă de un scaun, undeva la etajul vilei. De jos, de la parter, se auzea vocea micuțului Georgică – ăla se lovea cu palma peste gură și hăulea în cel mai indian fel. Pentru ca, brusc, peste casă să se aștearnă liniștea și inima bătrânului legat să tresalte. I-a luat ceva timp până să se dezlege de sârmele nepotului și să-l caute prin toată vila, să alerge pe strada mărginită de magnolii, să strige cu vocea răgușită, să iasă în bulevard, să treacă în parc și să-și anunțe fiul care pescuia o baterie de vin la o masă a restaurantului Riviera că i-a dispărut copilul. Se pare că vicleana Gabriela („curva aia”), împreună cu nu mai puțin vicleanul ginecolog Flocea („un bulache”) pândiseră momentul perfect pentru a-l răpi pe micuț, ca niște buni strategi care anticipează toate mișcările inamicului înainte de bătălie. Primul epifenomen a fost paralizia bătrânului, care a rămas la pat până la sfârșitul vieții, dând startul, așadar, celor „12 ani cu tata”.

Odată cu prima noastră vizită în vila din Vatra Luminoasă a început un Ev Nou și fericit pentru toată lumea. Se puneau bazele unei cooperări pline de dragoste și bună înțelegere, iar asta însemna, în primul rând, că trebuie să curățăm casa aceea năpădită de amintiri și de jeg, unde murea încet un bătrân murdar. Tataie zăcea la parter, în camera mare, în mijlocul unui pat soios, fără cearșaf („la ce bun, Tătuțule, că oricum se cacă pe el”), învelit cu o plapumă matlasată, care cândva fusese roz. Casa întreagă era învăluită în mirosul de urină, fecale și mâncare proastă pe care i-o dădea în gură Tanti Maricica, vecina angajată să spele și să aibă grijă de bătrân. „7 ani cu mama și 12 ani cu tata” însemnaseră lungi partide de pescuit pe lacul 23 August, acolo unde se întâlneau la barbut oameni frumoși și tineri, cum ar fi Mircea Sandu, Mitică Dragomir și Bebe Escrocu, și unde zilnic se beau navete întregi de Jidvei cu apă minerală („de vară, Tătuțule”).


Cartea Copilăria lui Kaspar Hauser poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: