Mama l-a părăsit pe tata când eu aveam opt ani. Zice că dintotdeauna a avut un comportament ciudat. Îmi amintesc frânturi de imagini, dar nu știu care sunt reale, care sunt vise și care sunt lucruri pe care le-am auzit de la mama când le povestea bunicilor mei.
În orice caz, mama a vrut să plecăm departe; tata a venit să mă vadă de câteva ori în vizite sub supraveghere, într-un centru social. Apoi, brusc, ne-am mutat din nou. După spusele mamei, tata făcea lucruri despre care ea o să-mi povestească atunci când voi fi mai mare. Dar, mamă – când voi fi suficient de mare? Asta este a cincea oară când ne mutăm și nu s-a schimbat nimic, doar că eu sunt mai bulversat ca niciodată.
Mama zice că schimbarea este un lucru minunat: „Acceptă schimbarea”. Probabil că asta este deviza ei. Numai că, pentru mama, schimbarea înseamnă să planifice unde o să ne mutăm data viitoare, chiar înainte să apucăm să desfacem valizele. Încă de la început, caută rute de scăpare „în caz de urgență”. De aceea nu mă miră că știe încotro mergem.
Când ne oprim să alimenteze cu benzină și să mâncăm o gogoașă, îmi arată viitoarea noastră casă pe laptopul ei.
– E perfectă. La 1 200 de kilometri distanță – destul cât să ne pierdem urma – chiria e foarte mică și casa e mobilată. Ce părere ai?
– O fi cum zici.
– Te rog, nu fi așa.
– Mamă, e o fermă.
Ea se face că n-aude.
– Agentul imobiliar zice că proprietarul locuiește la ferma învecinată, în caz că e vreo problemă. Cultivă terenul, dar nu se apropie de casă. Așa că vom avea intimitate și siguranță totodată. Nu-i așa că e grozav? Gândește-te la aerul curat, la peisajul de-acolo. Gândește-te ce plăcut o să fie să explorezi pădurea de dincolo de terenul agricol.
– Și eu cum o să-mi fac prieteni dacă o să stăm la o fermă?
– E un orășel în apropiere, pe malul unui lac, cu un centru de recreere, o școală nouă și…
– Îți amintesc că eu n-am permis de conducere. Va trebui să vin acasă cu autobuzul după ore.
– Mulți copii merg cu autobuzul școlii.
Mă uit în altă parte.
– Cameron. Trebuie să încerci.
– Bine. O să încerc. Au vaci la fermă? O să mă împrietenesc cu ele.
Mama închide laptopul.
– Știu că ți-e greu. Dar dacă locuim la țară, acolo riscul e mai mic să ne întâlnim cu tot felul de oameni. Iar lui o să-i fie mai greu să dea târcoale pe-acolo fără să fie observat.
– Da, bine!
– Cameron, nu te mai uita așa la mine. Te rog. Știi bine ce-a făcut pe Facebook. Trebuie să avem mare grijă.
Își tamponează ochii cu șervețelul.
– Mamă, te rog, nu plânge.
– Scuze. Nu mă pot abține.
Mama își dă cu apă pe față la toaletă, cumpără o cafea pentru drum și plecăm mai departe. Eu încerc să mă întind pe bancheta din spate, dar nu mai e la fel de confortabil ca atunci când eram mic, așa că revin la jocuri video. Mama îmi spune că nu-mi fac bine la ochi, din cauza atâtor sărituri în toate direcțiile, dar eu am căștile la urechi și mă prefac că n-aud.
Până la urmă adorm. Mă trezesc pe la apusul soarelui. Peste tot sunt numai lanuri de porumb și umbre.
– Putem să oprim pe undeva? Îmi vine să fac pipi.
– Nicio grijă. Aproape c-am ajuns.
După alte zece minute pe un drum de țară, trecem pe lângă un liceu cu un teren de fotbal, aflat în mijlocul pustietății. La câteva sute de metri mai încolo, mama oprește în fața unui motel vechi, cu acoperiș din țigle mari și albe. Alături e și un mic restaurant, iar la fereastra recepției este un indicator cu luminițe roșii, care arată că au camere libere.
Puțin mai departe, un vechi pod metalic traversează defileul unui râu, ducând spre oraș; un panou la marginea drumului anunță: Bine ați venit în wolf hollow.
Luăm o cameră ieftină cu două paturi, cu mobilier bej, uzat și prăpădit, cu telefon, televizor și o cafetieră.
Mama îi sună pe bunica și bunicul de pe telefonul ei mobil ca să le spună că suntem bine. Nu folosim niciodată telefoanele de la motel sau alt telefon, în afară de ale noastre. Asta e o altă regulă: „Dacă tatăl tău ascultă convorbirile telefonice ale bunicilor tăi, ar putea să ne găsească după numărul de telefon al motelului”. Mama a avut grijă ca numerele noastre de telefon să fie confidențiale și să nu fie afișate atunci când sunăm. Zice că e o chestiune de viață și de moarte să am în permanență telefonul la mine: „Ca să poți să suni după ajutor dacă vreodată apare taică-tu și te atacă.”
Cartea Câinii poate fi achiziționată de la: