Citatul zilei – 3 iulie 2017: Sînii verzi – Florin Iaru

După câteva ore s-a liniștit, a obosit.

Și doar se culcase atât de fericită și de singură aseară, iar cînd a făcut ochi, na, era deja prizonieră. La început, panicată, își rupsese unghiile, încercând să găurească peretele de oase care o strângea din toate părțile. I-a dat sângele. Era prinsă în locul acela îngust fără să priceapă cum sau de ce. Nu avea idee nici unde e și nici ce o să i se-ntâmple. Spre groaza ei, și-a dat seama imediat că era goală pușcă, așa cum se culcase, sub cearceaful de mătase. Iar acum, locul ăsta străin o adăpostea și o strângea în același timp, strivindu-i sânii, presându-i fesele, julindu-i coatele și atingându-i pubisul. Locul era plin cu un soi de vată murdară, călduță, care-i umezea pielea. Un sentiment scârbos, o scârboșenie îndelungată, fără pauză, care-i intra în nas și în gură. I-a venit să vomite, era senzația că cotrobăie cu mâinile goale prin măruntaiele unui cal. S-a abținut cu greu, deși stomacul îi urcase în gât, pentru că n-ar fi avut unde să-și reverse mațele decât peste propriile picioare. Mirosea a odaie închisă de mult, mucegăită, duhnea a haine încinse și, vag, a transpirație. A strigat după ajutor și s-a mirat cât de moale i-au țâșnit sunetele din gură. Parcă ar fi avut câlți în plămâni.

Timpul s-a oprit, iar panica de la început a lăsat loc unei profunde depresii. Nimeni nu venea să-i ceară ceva, orice, numai să știe ce. Viață, moarte, desfrâu. Cu toate astea, nu-i era nici foame, nici sete. Și nici nu-i venea să se ducă la baie, lucru care a mirat-o nespus după douăzeci și patru de ore. Era pur și simplu blocată în pasta aia, între oasele alea. Și parcă nici mintea nu-i era aceeași. Simțea, din cînd în cînd, impulsuri ușoare în creier, ca niște gâdilituri electrice. Ar fi zis că cineva îi aplica un soi de electroșocuri, dar nu neapărat neplăcute. Gâdiliturile coborau pe la subsuoară, treceau pe sub inimă și se opreau la buric. Îi venea să se scarpine, o mânca peste tot. O vreme s-a stăpânit eroic – și ăsta e un lucru de mirare, ea fiind o nesăbuită în viața de dincolo –, dar după câteva zile a cedat. Era mai presus de voința ei. Impulsurile îi alergau deja prin corp, din stomac până-n călcâie. Și-a atins subrațul. Niciodată scărpinatul n-a fost mai plăcut. Excitația s-a mutat în sâni. Și-a atins mameloanele cu vârful degetelor și, în clipa aia, s-a făcut lumină. Vata murdară care o înconjura a devenit fosforescentă. Corsetul de oase a început să cedeze. Apoi, electricitatea n-a mai ezitat, i-a coborât violent în vagin. Și-a dus mâna între picioare și capcana de os s-a lărgit. A auzit cu urechile ei cum corsetul ăla a oftat și a slăbit strânsoarea. A lăsat-o să facă un pas, să desfacă picioarele. Confuză, excitată și intrigată, a continuat să se masturbeze și a obținut ce a vrut. Loc să se întindă pe jos. Era și cazul. Durerea picioarelor a curs pe podea, călduță. În clipa în care a ajuns la orgasm, închisoarea a înnebunit. Confetti, jocuri de artificii. Un miros înțepător, bărbătesc, neplăcut a inundat spațiul rămas liber.

Apoi, treptat, celula osoasă a revenit la dimensiunile anterioare, iar fata a fost, din nou, obligată să se masturbeze, pentru a se putea odihni. Acum, prin vata murdară circulau lichide aurii, strălucitoare și, din cînd în cînd, pe perete se deschidea un soi de fereastră oarbă, luminată cu figuri stranii, ca niște stele-de-mare transparente.

S-a uitat pe fereastra aia, s-a tot uitat și, la un moment dat, și-a acoperit fața cu ambele mâini. A revăzut ora de biologie: asta nu era o stea-de-mare, ci o celulă nervoasă. O celulă nervoasă – șuieră ea, cuprinsă de furie. Și a înțeles instantaneu (numai femeile pot face asta) unde și de ce ajunsese acolo și cine o ținea prizonieră.

A tras aer în piept, și-a vârât degetele între coapse și s-a pus voinicește pe lucru. O dată, de două, de trei, de zece, de o sută de ori, orgasm după orgasm, la foc automat.

 – Oprește-te, oprește-te! strigă din senin bărbatul transpirat, cu un ziar la subsuoară.


Cartea Sînii verzi poate fi achiziționată de la: