Era o dimineață frumoasă și cu aer respirabil în Los Angeles. Căldura încă nu începuse să-și coboare valurile grele peste oraș, iar Alex condusese către laborator cu toate geamurile deschise, lăsând vântul să-i ciufulească și mai mult părul, mereu dezordonat. Parcă în fața clădirii, luă cele două pahare mari de carton, pline cu cafea proaspătă, și punga de croissante din mașină și porni spre ușa biroului, îngânând cântecul pe care tocmai îl auzise la radio. Era convins că viața e frumoasă.
Cu câteva zile în urmă, cunoscuse o fată drăguță și ieșiseră împreună. Aflase că fata, pe nume Sondra, era și ea o „tocilară“ pasionată de știință. Dăduseră literalmente unul peste altul la o conferință de știință aplicată și, după ce își curățaseră hainele de cafeaua vărsată de amândoi, petrecuseră restul timpului până la finalul conferinței hlizindu-se într-o conversație despre formule, teorii și experimente. Nu acoperiseră nici jumătate din subiectele pe care voiau să le discute, așa că hotărâseră să iasă la un pahar în seara următoare. Ceea ce se și întâmplase, și fusese chiar distractiv. Nu chiar o întâlnire, în sensul romantic al cuvântului, dar Alex murea de nerăbdare să-i povestească Morei.
În ultimii doi ani, Alex și buna lui prietenă își creaseră un adevărat ritual matinal: luau micul-dejun împreună, în laborator. Mora venea cu vești vechi de două mii cinci sute de ani, iar el cu cafeaua și pateurile.
– Neața, M!
Niciun răspuns.
– M, unde ești?
Puse paharele și punga de hârtie pe birou și deschise ușa laboratorului propriu-zis. Lumina era aprinsă și becurile pâlpâiau.
– Ce dracu’… Hei, Mora! Hai, nu te mai juca, ieși odată! Am adus cafea și m-am oprit și la patiseria aia care-ți place ție. Hai încoace, am ceva să-ți zic.
Se uită în jur, deschise ușa debaralei și chiar bătu în ușa de la baie, care se întredeschise, lăsând să se vadă tot o încăpere goală.
Scoase telefonul și formă numărul ei. Imediat, îi auzi mobilul sunând din geanta pe care nu o observase, aruncată pe un scaun.
Deci nu-i aici, dar și-a lăsat lucrurile… Și le lasă mereu când pleacă în Persia. Dar trebuia să se fi întors de acum. Iar dacă s-a întors și n-a mai avut chef să mă aștepte, de ce să-și fi lăsat catrafusele? Și nenorocitele astea de becuri care pâlpâie… Ah, rahat.
Cu inima gata să-i sară din piept, Alex fugi la mașinărie. Pe ecran scria ULTIMA COMANDĂ NEÎNREGISTRATĂ. REDIRECȚIONARE CĂTRE DESTINAȚIA ANTERIOARĂ.
Nu. Nu, nu, nu. Spune-mi că nu s-a întâmplat asta. Doamne, Dumnezeule…
Mânat de curiozitate în privința folclorului local, Alex planificase o călătorie în vechiul Sud. În Louisiana, mai exact. Auzise și citise nenumărate povești despre practicile vrăjitorești adunate de pe trei continente – ritualurile șamanilor din America de Nord, voodoo african și Santeria din America Latină; dintre toate legendele rurale și miturile din vremuri străvechi, unele supraviețuiseră până în ziua de azi. Tânărul savant se hotărâse să viziteze fosta colonie franceză, așa cum era ea în secolul XIX. Făcuse o simulare a călătoriei; totul funcționase bine, așa că își stabilise plecarea peste câteva zile. Dar se părea că Mora i-o luase înainte.
Nu, asta n-are cum să se întâmple din nou, chiar n-are cum. Ce dracu’ ar trebui să fac eu acum? Oare ce-o să aducă de data asta, când o veni înapoi? O mai veni înapoi? Și lui Xerxes ce-i zic? Cum îi zic?
Se uită în sus, la becul care pâlpâia în tavan, și își dădu seama că, cel mai probabil, o cădere de tensiune fusese cea care dăduse peste cap computerul principal. Își aminti că deconectase generatorul cu o săptămână în urmă, când făcuse niște schimbări. Își tot propusese să-l conecteze la loc, dar uitase. Iar rețeaua publică de electricitate făcea mereu figuri în timpul zilelor caniculare, când toată lumea folosea aerul condiționat la maximum. Fugi afară și legă din nou generatorul la sistem, înjurându-se în sinea lui pentru că era uituc, apoi reveni în laborator. Luminile se stabilizaseră.
Alex se plimbă nervos și încruntat prin încăpere câteva minute; se opri brusc și se așeză la birou. După o vreme, trăsăturile i se relaxară, ca și cum ar fi reușit să ia o decizie. Trase adânc aer în piept și luă câteva înghițituri zdravene de cafea, se ridică și merse la mașinărie. Introduse coordonatele pentru Susa și își puse palmele pe ecran.
Să sperăm că n-o să fiu executat pe loc pentru spionaj sau ceva, fu ultimul lui gând înainte să se lase învăluit de întunericul familiar și dureros.
Cartea Regii timpului. Vol. 2: Eroare poate fi achiziționată de la: