"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 11 octombrie 2017: Dragonii din Anador – Lisa Darlent

Lăsă cele aduse pe măsuța cu ligheanul și trase un scaun de sub ea, așteptându-l. Yano făcu precum i se spusese, conștient de faptul că nu prea îl plăcea. Când fata îi ridică mâneca brațului stâng și îi dădu jos bandajul pentru a-i vedea rana, se strâmbă. Avea marginile umflate și arăta de parcă un viezure își făcuse cuib acolo.

 – Mă pot descurca și singur, bălmăji, jenat.

 – Nu te mișca, îl repezi camerista. Fac doar ce mi s-a ordonat, deși așa ceva nici măcar nu intră în îndatoririle mele.

 – Cine ți-a dat ordinele? întrebă Yano, strângând din dinți când ea îmbibă prosopul în apă și îi tamponă umărul.

 – Căpitanul Clayton, mârâi, furioasă. Fac parte din suita domniței Lucy, nu din cea a acelui prinț bun de nimic.

Era convins că știa cine era acel prinț bun de nimic, dar nu mai continuă discuția. Așteptă în liniște cât timp ea îi curăță rana, îi aplică pudra care ustura cumplit și îi bandajă umărul, cu mișcări deloc blânde. De îndată ce camerista termină, Yano mai așteptă câteva clipe, vrând să se asigure că nu încălca vreun ordin din partea ei. Când se ridică să-i mulțumească, zări doar ușa trântită în urma ei. Tot ce adusese, inclusiv ligheanul, dispăruse. Oftă și se așeză pe podea, scăpând un icnet de durere. Faptul că nu știa să călărească îl afectase mai mult decât crezuse.

Nu-i plăcuse atitudinea cameristei. Dacă servitorul era asemeni stăpânului, atunci acea Lucy putea fi o problemă pentru el. Trebuia să afle repede cât mai multe despre ea, însă nici prin cap nu-i trecea să părăsească încăperea.

Un ghiorăit straniu îl înștiință că burta goală își cerea drepturile. Închise ochii, resimțind oboseala de peste zi. Cum mai făcuse și altă dată, își goli mintea de orice gând și rămase așa minute în șir. Aproape că ațipise, când auzi pașii. Ciuli urechile, dar nu se mișcă nici când ușa se deschise și Calindor intră, aducând un miros de grajd în cameră. Temându-se să nu-l jignească, Yano nu pomeni nimic despre asta.

 – Ferya e… în regulă? întrebă, perfect conștient de proasta dispoziție a celuilalt. Copilul e sănătos?

Prințul nu răspunse imediat și se așeză tot pe jos, rezemat de perete. Prin haine avea sădite câteva paie.

 – După cum probabil au știut subordonații mei, n-a fost vorba de niciun copil. Am fost chemat să binecuvântez vițelul unei familii mai puțin înstărite.

 – De ce n-ai refuzat? zise Yano, mirat.

Întâi capra, acum asta. Începea să se îndoiască de sănătatea mintală a celor din palat. Calindor își sprijini coatele pe genunchi, cu un zâmbet strâmb.

 – Deja acceptasem, nu? În Antador nu tolerăm înșelăciunea sau minciuna. Nu te codi niciodată să rostești adevărul, Yano. Spune ceea ce crezi fără ocolișuri. Cum ar fi lucrul care te frământă acum.

Yano se încordă imediat. În cazul lui, perceperea stării celor din jur era ceva normal, intuitiv, pe când în cazul oamenilor, era magie la mijloc. Se pregăti să-l înfrunte în caz de nevoie, apoi observă ce îl trădase. În mod inconștient, își mișcase coada cu nervozitate. Se potoli, dar îl privi sceptic.

 – Cum de ai venit neînsoțit? Te-aș putea ataca. Știi ce sunt.

 Calindor rânji cu viclenie.

 – Ce te face să crezi că am nevoie de gardă? zise pe un ton jos, ușor amenințător, apoi continuă relaxat: Sunt obosit, miros a vacă și nu caut să mă lupt, după cum nici tu n-o faci.

Camerista tânără îi întrerupse, aducând o tavă cu două castroane cu supă și mai multe felii de pâine. Ascunzându-și uimirea și o anume dezaprobare, lăsă cine pe masă, împreună cu două pahare și o carafă cu vin. Îi făcu o plecăciune scurtă lui Calindor și ieși grăbită.

Mai preocupat de mâncare decât de proasta părere a cameristei în ceea ce-l privea, acesta se ridică și se servi numaidecât cu un castron și niște pâine, apoi se așeză înapoi, pe jos. Cu siguranță nu erau bucatele pe care le avea de obicei, dar nu se plânse.

 – Supă cu vin, zise, în timp ce Yano, lihnit, îi urma exemplul. O combinație minunată.

Demonul nu-i împărtășea gusturile, dar, având burta goală, acceptă ceea ce i se dăduse.

 – Cine e domnița Lucy?

 – Prințesa Antandorului.

 – Sora ta?

Calindor se înecă, luă o gură de vin și rupse o alta felie de pâine, dându-i drumul în castron.

 – Nu, n-au fost atât de nemiloși zeii. Antadond este capitala Algardului din Munții de Azur. Există trei familii regale din sânul cărora este ales un rege care, mai apoi, este obligat să domnească alături de o femeie. Regina, de obicei, este soția lui sau, în anumite situații, o persoană din cele trei familii. Arnol, actualul rege și tatăl meu și al lui Saldor, fratele meu mai mare și rămas văduv, conduce alături de Nayra, mama lui Lucy. Dacă atunci când va urca pe tron, Saldor nu-și va găsi jumătatea, Lucy îi va fi ca o soție. Cine știe, poate se vor potrivi.

 – Tronul îi poate reveni doar fiului cel mare al regelui? se interesa Yano, curios.

 – Nu chiar, veni răspunsul după o scurtă șovăială. La o nouă încoronare, poporul decide cine este potrivit pentru a urca pe tron.

 – Și dacă persoana aleasă se dovedește a fi nepotrivită?

Privirea lui Calindor, veselă și lipsită de griji până atunci, căpătă o sclipire dură.

 – Se dă de bunăvoie la o parte. În cazul în care refuză, și nebunia lui pune în pericol economia sau cetățenii, sunt invocați Păzitorii sau Străjerii tăcuți, cum mai sunt numiți. Locuiesc sub oraș, fără să permită nimănui să se apropie de sălașul lor. Nu am idee ce fac acolo sau ce mănâncă, dar sunt  magi de rang înalt. Datoria lor este să se asigure că Algard are parte de conducători pe placul zeilor. În caz contrar, ies din cotloanele lor și îl ucid pe regele nepotrivit. Au intervenit doar de două ori în istorie și au salvat regatul de la pierzanie. Din fericire, avem rar nevoie de ei, căci suntem un popor cu frică de zei.


Cartea Dragonii din Anador poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: