"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 12 iulie 2017: Vremea plecării – Jodi Picoult

Când aveam nouă ani – înainte să cresc și să devin om de știință – credeam că știu totul ori voiam, cel puțin, să știu totul, iar mintea mea nu făcea nicio diferență între cele două lucruri. Eram obsedată, la vârsta aceea, de animale. Știam că mai mulți tigri la un loc formează o haită. Știam că delfinii sunt carnivori. Știam că girafele au patru stomacuri și că mușchii de la picioarele unei lăcuste sunt de mii de ori mai puternici decât mușchii umani. Știam că urșii polari au piele neagră pe sub blană și că meduzele nu au creier. Aflasem toate acestea de pe cartonașele Time-Life lunare cu cunoștințe despre natură pe care le primisem drept cadou de ziua mea de la pseudo-tatăl meu vitreg, care nu mai stătea cu noi de un an, și locuia acum cu cel mai bun prieten al său, Frank, pe care mama îl numea „cealaltă femeie“ când credea că nu sunt atentă.

Lună de lună, soseau în cutia poștală noi cartonașe și-apoi într-o zi, în octombrie 1977, a sosit cel mai de soi dintre toate: cel despre elefanți. Nu pot să vă explic de ce îmi plăceau elefanții. Poate din pricina dormitorului meu, cu o mochetă ce înfățișa un hățiș verde de junglă și tapet cu pahiderme din desene animate, care dansau pe pereți. Poate din cauză că primul film pe care-l văzusem, când eram de-o șchioapă, fusese Dumbo. Poate din pricina căptușelii de mătase a hainei de blană a mamei, cea pe care o moștenise de la propria-i mamă, și care era făcută dintr-un sari indian imprimat cu elefanți.

Din acel cartonaș Time-Life am învățat lucrurile esențiale despre elefanți. Erau cele mai mari animale de uscat de pe planetă, cântărind uneori mai bine de șase tone. Mâncau între o sută cincizeci și două sute de kilograme de hrană pe zi. Aveau cea mai lungă perioadă de gestație dintre toate mamiferele – douăzeci și două de luni. Trăiau în turme conduse de o femelă, adesea cea mai în vârstă din grup, în sistem de matriarhat. Ea decidea încotro se ducea grupul în fiecare zi, când se odihneau, când mâncau și când se adăpau. Puii erau crescuți și protejați de toate rudele femele din turmă și le însoțeau pe acestea, însă când masculii ajungeau la vârsta de aproximativ treisprezece ani, părăseau turma – preferând câteodată să umble de capul lor, alteori formând un grup cu alți masculi.

Dar astea erau informații pe care le știa oricine. Eu însă devenisem obsedată și am început să scormonesc mai în profunzime, încercând să descopăr tot ce se putea la biblioteca școlii, întrebându-mi profesorii și citind. Așa că mai știam și că elefanții se puteau arde de la soare, motiv pentru care își aruncă praf pe spinare și se tăvălesc prin noroi. Cea mai apropiată rudă a lor este hyraxul de stâncă, o arătare blănoasă care seamănă cu un purceluș de Guineea. Știam că puii de elefant își sug uneori trompa, precum bebelușii de om, care își sug degetul mare ca să se liniștească. Știam că, în 1916, în Erwin, Tennessee, o femelă de elefant pe nume Mary fusese judecată și spânzurată pentru omor.

Gândindu-mă în urmă, sunt sigură că mama era sătulă până-n gât să mă tot audă ținând-o întruna cu elefanții. Poate că de aceea, într-o dimineață de duminică, m-a trezit înainte de răsărit și mi-a spus că plecăm într-o aventură. Nu existau grădini zoologice pe lângă noi, în Connecticut, însă cea din Springfield, Massachusetts avea un elefant adevărat, viu – o femelă, pe care urma s-o vedem.

Să spun că muream de nerăbdare ar însemna să fiu moderată. Am bombardat-o pe mama, ore întregi, cu glume cu elefanți:

Ce e frumos, cenușiu și poartă conduri de cristal? Cenușărelefantul.

De ce au elefanții pielea boțită? Fiindcă nu încap pe masa de călcat.

Cum cobori de pe un elefant? Păi… nu cobori.

De ce au elefanții trompă? Fiindcă ar arăta ciudat dacă ar avea torpedou.

Când am ajuns la zoo, am dat fuga pe alei până ce m-am trezit în fața elefănțicăi Morganetta.

Care nu arăta defel cum îmi închipuisem.

Nu era animalul maiestuos înfățișat de cartonașul Time-Life sau de cărțile pe care le studiasem. Mai întâi că era legată cu un lanț de un bloc imens de beton aflat în centrul țarcului ei, ca să nu se poată duce prea departe. Pe picioarele din spate avea julituri de la cătușe. Îi lipsea un ochi, iar cu celălalt nu voia să se uite la mine. Eram încă o persoană venită să se zgâiască la ea, în închisoare.

Și mama a fost uluită de starea în care se afla animalul. L-a luat la întrebări pe un îngrijitor, care ne-a zis că Morganetta participase cândva la paradele locale și că știa să facă trucuri, gen concursuri de tras funia cu copiii de la școala din apropiere, dar că la bătrânețe devenise violentă și imprevizibilă. Dacă te apropiai prea mult, te pocnea cu trompa. Ba chiar îi rupsese mâna unui îngrijitor.

Am început să plâng.


Cartea Vremea plecării poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: