"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 12 noiembrie 2016: Instrumente mortale, vol. 3: Orașul de sticlă – Cassandra Clare

„Simon aruncă o privire la biletul din mâna lui și apoi la catedrală, mijndu-și ochii în soarele după-amiezii. Institutul se profila pe cerul albastru, ca o lespede de granit străpunsă de ferestre cu arcuri ascuțite, înconjurat de un zid înalt de piatră. Chipurile gurguielor priveau chiondorâș în jos, de pe cornișele lor, de parcă îl desfideau să se apropie de ușa de la intrare. Nu mai semăna deloc cu ceea ce văzuse prima oară, deghizat în ruine prăpădite, dar pe-atunci iluziile magice nu aveau efect asupra repudiaților.

Tu nu aparții locului acesta. Cuvintele erau aspre, usturătoare ca acidul. Simon nu era sigur dacă vorbise gurguiul sau propria minte. Asta e o biserică, iar tu ești un damnat.

 – Mai taci, murmură el, cu jumătate de gură. De altfel, n-am nici o treabă cu bisericile. Eu sunt evreu.

În zidul de piatră era montată o poartă de fier filigranat. Simon puse mâna pe clanță, aproape așteptându-se să-i ardă carnea dureros, dar nu se întâmplă nimic. Aparent, poarta nu era deosebit de sfântă. O deschise și nu străbătu nici jumătate din aleea de piatră fărâmată ce ducea spre intrare când auzi voci – mai multe și cunoscute – în apropiere.

Sau poate că nu chiar în apropiere. Uitase cât de mult i se ascuțiseră auzul și vederea, de când fusese Preschimbat. Părea că vocile veneau de peste umăr, dar continuând să meargă pe aleea îngustă ce ocolea Institutul, de cum dădu colțul, văzu vorbitorii stând la o considerabilă distanță, chiar în capătul îndepărtat al curții Institutului. Iarba crescuse în voie aici, acoperind pe jumătate ramificațiile aleilor care duceau printre ceea ce fuseseră odinioară tufe de trandafiri grijuliu aranjate. Exista chiar și o bancă de piatră, țesută cu ierburi cățărătoare; aceasta fusese o biserică adevărată cândva, înainte ca vânătorii de umbre să o ia în stăpânire.

Îl zări întâi pe Magnus, sprijinit cu spatele de zidul de piatră acoperit cu mușchi. Ar fi fost greu să nu-l remarci pe Magnus – purta un tricou alb pictat cu stropi și o pereche de pantaloni de piele în culorile curcubeului. Ieșea în evidență ca o orhidee cultivată în seră, înconjurat de vânătorii de umbre, toți îmbrăcați în negru: Alec arătând palid și stingherit; Isabelle, cu părul ei lung și negru strâns în codițe împletite, prinse cu panglici de argint, lângă un băiețel care trebuia să fie Max, mezinul. Apoi era mama lor, părând o versiunea puțin mai înaltă și mai osoasă  a fiicei sale, cu același păr negru, bogat. Lângă ea era o femeie pe care Simon nu o cunoștea. La început, avu impresia că era bătrână, fiindcă părul îi era aproape alb, dar când ea se întoarse să-i spună ce va lui Maryse, Simon își dădu seama că n-avea mai mult de treizeci și cinci sau patruzeci de ani.

Și apoi era Jace, stând puțin mai la o parte, ca și când n-ar fi aparținut propriu-zis grupului. Era îmbrăcat complet în negru – costumația vânătorilor de umbre -, ca și ceilalți. Când Simon se îmbrăca în negru, arăta de parcă se pregătea să se ducă la o înmormântare, pe când Jace arăta dur și periculos. Și mai blond. Simon își simți umerii încordându-se și se întrebă dacă avea să se întâmple vreodată ceva – trecerea timpului sau uitarea – care să-i risipească antipatia față de Jace. Nu că voia el să o simtă, dar era acolo, ca o piatră strivindu-i sub greutate ei inima inertă.”

instrumente-mortale-vol-3-orasul-de-sticla

Cartea Instrumente mortale vol. 3: Orasul de sticla poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: