"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 13 august: Exercițiu de sinceritate – Ion Vianu

Îmi aduc aminte că am stat de vorbă cu L., care îmi era „un fel de prieten”, cum se exprimase. Consideram că are o experiență în materie de Occident. Cu al am stabilit ce greu va fi – de fapt, imposibil – să refac o poziție universitară acolo sau cel puțin să pot avea o anumită notorietate științifică. Îți trebuie, vorbeam cu L., cel puțin zece ani ca să devii cunoscut acolo. Dar eu trecusem de patruzeci. Iar societatea nu se mai interesează de cincuagenari. Pierdusem, de fapt, cursa cu timpul. Nu era mai bine să mă resemnez? Eu personal nu trăiam prea rău aici. Chiar nefiind în partid, făceam parte din establishment. Reușeam chiar să descurajez sirenele Securității. În ceea ce-l privește pe L., confidentul meu de moment, el nu mă încuraja să plec; dimpotrivă, socotea că nu sunt destul de tare pentru a da lupta. Poate nu voia să fie acuzat că face discipoli pentru disidență.

Un lucru mi se părea totuși clar: plecat sau nu, nu mai puteam duce acea existență „de moluscă” (expresie consacrată în societatea noastră). Ceva se schimbase în mine. Poate că în acest sens a jucat un rol și semnarea acordurilor de la Helsinki (1 august 1975), în care se făcea o referire explicită la respectarea drepturilor omului. Trebuia protestat, chiar dacă nu eram încă decis pentru o acțiune energică.

Cred că în jurul meu plutea un aer de plecare, de disidență sau mai știu eu ce. Am povestit despre acel coleg; m-a întâlnit odată pe aleile spitalului. Mi-a spus, uitându-se într-un anumit fel la mine: „Ai un aer de călător, Ioane, nu mai ești aici”. Era și simțământul meu; negativul exilului, într-un fel. Așa cum, mai târziu, fiind acolo, eram de fapt aici, tot așa cum cu un an înaintea plecării eram deja plecat cu o parte importantă și semnificativ vizibilă a mea. În această stare m-am pomenit într-o zi chemat la telefon de F.S., fosta soție a lui M.S., oameni pe care-i frecventasem în familie mai ales pe la începutul anilor ’60. Voia să trec pe la ea și m-am dus într-o după-amiază. Acolo era și prietenul ei P.C., un vechi comunist care stătuse în închisoare cu Gheorghiu-Dej și compania, iar acum era dezamăgit. Ca și alți vechi comuniști, P.C. era în primul rând anticeaușist. Acum, el împreună cu F.S. voiau să-mi pună o întrebare precisă: era Ceaușescu bolnav mintal? Da sau nu? Am înțeles că mă sondau. Era posibilă o rezistență centrată pe declararea lui Ceaușescu incapabil să conducă fiindcă e nebun? Mie o asemenea idee mi se părea inacceptabilă. Mai întâi, ca psihiatru, găseam că nu existau elemente pentru a pune un asemenea diagnostic. Al doilea, nu ar fi fost o asemenea inițiativă chiar contrariul căii pe care mă angajasem, deocamdată timid, lupta contra psihiatriei politice? Am refuzat așadar proiectul utopic, lăsându-i foarte dezamăgiți pe cei doi.

Dar ideea, sub forma unei fantasme, circula. Se povestea, tot cam pe vremea aceea, că ministrul Sănătății, Theodor Burghele, convocase un fel de Consiliu Sanitar Suprem ad-hoc și declarase: „Tovarăși, avem o gravă problemă: tovarășul Ceaușescu a înnebunit!”. Evident, nu era umbră de adevăr în această istorie, dar zvonurile sunt și ele expresii ale unor fantasme colective, ale unor dorințe oprite.

Cei care încearcă să simplifice lucrurile, spunând că anii ’70 au fost exclusiv ani de regresiune socială, greșesc. Evident, era perioada „Cântării României”, a însăilărilor patriotardo-imbecile. Dar evenimente ca Helsinki încurajau și anumite idei de rezistență. Lumea nu mai era dispusă să alunece complet sub un jug de tip stalinist. Atmosfera mondială nu mai mergea în acest sens.

Un exemplu: îmi aduc aminte de ședința de la Cabinetul de Partid al municipiului București (această scenă i-am povestit-o și lui Gh. Brătescu, care a reprodus-o în a sa Istorie a psihanalizei în România). M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la sus-amintita instituție. Mă învitau să particip la o dezbatere despre Freud! Cabinetele de partid erau de fapt niște cimitire ale elefanților. Veneau acolo mai ales pensionari de partid, să-și petreacă câteva ore ideologico-culturale la căldurică. Probabil că un asemenea subiect era o excepție sau poate că ședința a evoluat altfel decât se așteptau organizatorii: ne-am întâlnit la Cabinet (care funcționa în clădirea mare a tribunalului, pe Splai) doctorul Victor Săhleanu, un publicist marxist tânăr pe nume Stoica (și mai cum?) și cu mine. În sală, oameni vârstnici, cam 20-30 la număr. Sahleanu, un poligraf și un un popularizator, cu rol absolut pozitiv în epocă, fusese în fruntea marilor campanii antidogmatice. Ca student în ultimii ani (sau poate eram deja preparator), asistasem la Casa Universitarilor, la o dezbatere în care, alături de profesorul Repciuc, Săhleanu apărase noua genetică (dublul helix) împotriva unui obscur biolog miciurinist. Mai aproape de întâlnirea noastră, republicase, modificând-o, cartea lui Popescu-Sibiu despre psihanaliză sub titlul Introducere critică în psihanaliză (1972), pe care mă grăbisem s-o recenzez la Radio. A luat deci cuvântul Săhleanu, l-am luat eu, amândoi apărând punctul de vedere psihanalitic. Apoi a vorbit Stoica. Pentru el, psihanaliza era reacționară, idealistă, burgheză etc. Freud era mai ales un toxicoman care ajutase la răspândirea cocainomaniei. Au început să ia cuvântul diferiți oameni din public. De pildă, o femeie mai în vârstă, care și-a amintit că la ei, în cercul marxist din Botoșani, prin anii ’20, Freud era considerat ca un autor progresist. Așa că se miră că tovarășul Stoica spune astfel de cuvinte. Stoica a încercat să răspundă dur, dar nu i-a mers. Un ins încă și mai vârstnic l-a întrerupt, spunându-i că au trecut vremurile lui Stalin, acum nu mai erau dispuși să se lase terorizați. Era aproape o mică revoltă! Lucrurile s-au isprăvit printr-o victorie din partea reformatorilor, numitul Stoica era semifurios-semiîncurcat, iar directorul cabinetului numai lapte și miere cu mine și cu Săhleanu.


Cartea Exercițiu de sinceritate poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: