"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 13 mai 2017: Drumul meu spre Damasc – Eloy Torres Roman

Tombe la neige… tu ne viendra pas ce soir… această melodie a lui Salvatore Adamo o ascultam la un mic aparat de radio românesc agățat pe peretele camerei unde ne-au găzduit în noaptea aceea la București. Foarte încântat, îi explicam lui Margot că acest cântec, prin vocea acestui belgian, fiu de italieni stabilit în Franța, zguduise cultura muzicală franceză și ne apăra de ritmurile invadatoare ale Beatles-ilor din anii ’60. Deși eu însumi eram admirator și fanatic al grupului englez, fără să fiu muzician, insistam:

– Această melodie franțuzească, ca și altele, era un pariu disperat pentru a ocoli sau frâna strigătele yeah-yeah-lor din Liverpool care se impuseseră în toată lumea.

Acest pariu promova un ritm melodios și sentimental, izvorât din rezistența perimetrului cultural galic. Un cântec frumos, primul pe care l-am ascultat în această țară. Ambianța devenea plăcută datorită micului radio românesc, care transmitea o singură emisiune. Ironia vieții, imediat după această piesă, începu o alta, piesa momentului: Et si tu n’existait pas a franco-americanului Joe Dassin. Cântecul exprima într-un anume fel dorința pe care o aveam amândoi de a sfida lumea. Pentru a întări această dorință, eu căutam mâna lui Margot, încercând să o liniștesc, pentru că părea speriată de mediul necunoscut unde ne găseam. Pentru ea, care înfrunta pentru prima dată comunismul „pe viu și în direct”, după ce trăise mai mult de opt luni la Paris, cu farmecul orașului lumină, era un șoc puternic, părea că e prea mult. București, orașul bucuriei – conform sensului în română – se arăta ochiului străinului în funcție de ce anume acesta voia să vadă. Toamna și iarna iminentă sugerau un oraș întunecat sau gri, depinde.

Cu cincizeci de minute înainte coboram din avion și, odată depășite zonele „de securitate” ale aeroportului, prezentam documentele, un polițist de frontieră „deosebit de simpatic” îi surâse lui Margot și îi spuse în franceză că era foarte frumoasă. Eu mormăiam: „Ăsta e un idiot!”
După o oră și jumătate ieșeam din aeroport și ajungeam cu un microbuz la hotelul unde ne-am cazat. Era aproape noapte. După ce am suportat peripețiile drumului, cu șoferul sub influența alcoolului, am fost cazați la căminul studențesc al Ministerului Educației. Acolo erau toate neamurile: africani, greci, arabi, asiatici, ciprioți, latino-americani și, evident, români. Descurcându-mă în franceză, am reușit să depășesc aparentele piedici lingvistice impuse de limba română. Semăna mult cu franceza și, în plus, românii sunt francofili. Cu timpul, am învățat foarte bine româna, pentru că am înțeles ceva important care m-a ajutat: este o limbă flexibilă și maleabilă. În plus, rădăcinile limbii române sunt latine.

Ziua următoare ne-am deplasat la biroul Ministerului Educației și, după depășirea problemelor birocratice, autoritățile ne-au repartizat în orașul Cluj-Napoca. Așteptam neliniștit această decizie. Totul mergea șnur. Era ceea ce doream. Știam că orașul e cel mai frumos și mai dezvoltat din Transilvania. Mi s-a confirmat mai târziu ceea ce un poet român spunea despre Cluj: orașul unde „toamna e nebun de frumoasă”. Desigur, Clujul are o frumusețe care cucerește: din centru până la străduțele care înconjoară marea atracție chiar din inima orașului: Universitatea Babeș-Bolyai, centru universitar de prim ordin, fondată în 1581. O universitate care a văzut trecând fantoma excluderii culturale și a intoleranței în diferite momente și situații, dar care a făcut mereu eforturi pentru a înfrunta demonii intoleranței. În plus, în acest oraș se afla Rafael, fratele și prietenul meu de o viață.

Cu valizele în mână și marcați de destinul nostru, ne-am îmbarcat la 8 septembrie, la 11 și 25 noaptea, în trenul nostru spre viitor. Încercam să fugim de trecutul nostru și să descoperim un timp visat, dar real, în această „frumoasă nebunie de toamnă transilvană”. Timpul se scurgea atingând în trecerea sa fiecare stație, până când trenul ajunse la 6:38 dimineața în orașul care ne aștepta.

Gara din Cluj e foarte simplă. În aparență, seamănă cu cea din București și cu alte gări din lume, dar în gara din Cluj erau toate tipurile de vânzători ambulanți: de castane coapte, gogoși, covrigi. Totul părea sărăcăcios, dar organizat. Poate prea mult. Erau călători de toate felurile: de la persoane elegant îmbrăcate, polițiști cu bastoane și militari în uniforme, până la femei de la țară cu fuste largi, crețe, înflorate, ce le înfășurau trupurile voinice, cu basmale pe cap și bărbați de la țară cu găinile lor. Ah! și nu puteau lipsi țigăncile cu copii în brațe, pretinzând să-ți ghicească în palma dreaptă viitorul, arătând un zâmbet scăldat în aur, pândind prima ocazie pentru a șterpeli ceva din buzunare. Un tablou interesant.

Margot, foarte impresionată de ce vedea, părea că voia să o ia înapoi către Caracas. Vedeam în ochii ei albaștri amintirile din Champs Elysees, Bulevardul Saint-Michel, Louvre, Arcul de Triumf. Părea copleșită. Avea proaspăt în memorie numele lui Francisco de Miranda, înscris pe faimosul monument arcuit. Mi-am exersat specializarea în vise și optimism luând-o de mână, căutând s-o încurajez, ca un mag care cu pergamentele sale îi desena destinul. Am încurajat-o cu un sărut pe obraz. Disperarea ei era vizibilă. Încercând s-o liniștesc, i-am spus:

– Nu fi speriată! Așteaptă să ajungem la Universitate și să ne întâlnim cu Rafael.


Cartea Drumul meu spre Damasc poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: