"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 13 septembrie 2017: Prietenul meu Maigret – Georges Simenon

Câteva minute mai târziu, Maigret și colegul lui se plimbau și, cât se poate de firesc, se îndreptau spre port. Căpătaseră un obicei. Soarele dispăruse, iar în aer se simțea o imensă relaxare. Zgomotele nu mai erau aceleași. Acum se auzea clipocitul ușor al apei pe pietrele digului, care deveniseră de un cenușiu mai dur, ca stâncile. Verdeața era mai întunecată, aproape neagră, misterioasă, iar un torpilor, cu un număr mare vopsit cu alb pe cocă, aluneca în liniște spre largul mării, cu o viteză ce părea uluitoare.

 – Abia am reușit să-l bat, spusese mai întâi domnul Pyke. E foarte bun, foarte sigur pe el.

 – El ți-a propus să jucați?

 – Luasem șahul ca să mă antrenez (nu spunea: în timp ce dumneata erai sus cu Ginette), fără să sper că voi găsi un partener. S-a așezat cu însoțitoarea lui la masa vecină și am înțeles, după felul în care se uita la piese, că voia să se măsoare cu mine.

Urmase o tăcere lungă și, acum, cei doi bărbați mergeau de-a lungul digului. Lângă iahtul alb se afla o mică ambarcațiune al cărei nume se putea citi în partea din spate: Fleur d’amour.

Era vasul lui de Greef, iar cuplul se afla la bord. Într-adevăr, era lumină sub ruf, într-o cabină bună numai pentru două persoane, unde nu puteai să stai în picioare. Se auzea zgomot de linguri și de veselă. Cei doi mâncau.

După ce polițiștii trecură de iaht, domnul Pyke vorbi din nou, lent, cu precizia lui obișnuită.

 – Este prototipul tânărului a cărui prezență nu o agreează nimeni în familiile bune. E adevărat că, probabil, nu aveți prea multe specimene din astea în Franța.

Asta îl surprinse foarte mult pe Maigret, pentru că, de când în cunoștea, era prima dată când colegul lui enunța idei generale. Domnul Pyke părea el însuși puțin jenat, parcă din pudoare.

 – De ce crezi că nu avem prea mulți în Franța?

 – Vreau să spun că nu exact genul acesta.

Își căuta cuvintele cu multă grijă; se oprise la capătul digului, cu fața spre munții care se zăreau pe continent.

 – Cred că, la voi, un băiat de familie bună poate să facă prostii, cum spuneți voi, ca să ducă o viață de huzur, să aibă femei, mașini sau să joace la cazinouri. Dar derbedeii voștri joacă șah? Mă îndoiesc. Îi citesc pe Kant, Schopenhauer, Nietzsche și Kirkegaard? Improbabil, nu-i așa? Vor doar să-și trăiască viața fără să aștepte moștenirea părinților.

Se sprijiniră cu spatele de zidul care mărginea digul pe una dintre laturi, iar suprafața liniștită a apei era uneori tulburată de un pește care sărea.

 – De Greef nu face parte din această categorie de derbedei. Nici măcar nu cred că dorește să aibă bani. E un anarhist aproape pur. E revoltat împotriva a tot ce a cunoscut, împotriva a tot ce a fost învățat, împotriva magistratului de taică-său și a burghezei de maică-sa, împotriva orașului său, a moravurilor țării sale.

Se întrerupse aproape roșind.

 – Îmi cer scuze…

 – Continuă, te rog.

 – Am schimbat cu el doar câteva fraze, dar cred că l-am înțeles, pentru că sunt mulți tineri ca el în țara mea, în toate țările, probabil, unde morala e rigidă. De aceea am spus adineauri că, probabil, nu există foarte mulți de felul acesta în Franța. Aici nu există ipocrizie. Sau poate nu destulă.

Făcea oare aluzie la mediul în care bâjbâiau amândoi de când sosiseră acolo, la domnul Emile, la Charlot, la Ginette, care trăiau printre ceilalți fără să fie marcați de oprobriu în mod vizibil?

Maigret era puțin preocupat, puțin crispat. Fără să fie atacat, simțea totuși un imbold să se apere.

 – Din protest, tinerii resping totul la grămadă, și ce e bun, și ce e rău, continuă domnul Pyke. Uite! A luat o fetiță din sânul familiei sale. E drăguță, foarte atrăgătoare. Totuși, nu cred că a făcut asta pentru că o dorea. Ci pentru că făcea parte dintr-o familie bună, pentru că era o tânără care mergea duminica la liturghie cu mămica ei. Și pentru că, probabil, tatăl ei e un domn auster și tradiționalist. Dar și pentru că risca mult răpind-o. Poate că mă înșel, nu-i așa?

 – Nu cred.

 – Există oameni care, într-un decor curat și elegant, simt nevoia să murdărească. De Greef simte nevoia să murdărească viața, să murdărească orice. Și chiar pe cea cu care trăiește.

De data asta, Maigret era pur și simplu stupefiat. Rămăsese țuț, cum se spune, fiindcă înțelegea că domnul Pyke gândise același lucru ca și el. Când de Greef recunoscuse că fusese de mai multe ori la bordul iahtului North Star, imediat îi trecuse prin minte că nu o făcea doar ca să bea, ci pentru că între cele două cupluri existau relații mai intime și mai greu de mărturisit.


Cartea Prietenul meu Maigret poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: