"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 14 iulie 2017: Răzbunarea ciorilor – Leigh Bardugo

Cum de era atât de frig și de umed, deși venise primăvara? Cine trăia în Ketterdam se simțea ca și când ar fi fost prins la subsuoara rece a unui uriaș de gheață. Retvenko mergea tremurând de-a lungul Grafcanalului, la cotul căruia se zărea Insula Vălul Negru. Pe vremuri, acolo își înmormântau morții bogătașii kerchieni, în căsuțe de piatră deasupra nivelului apei. O ciudățenie a climei făcea ca insulița să fie învăluită în cețuri mișcătoare, și umbla zvonul că ar fi fost bântuită. Retvenko a iuțit pasul. Nu era superstițios – când erai înzestrat cu o putere ca a lui, nu aveai niciun motiv să te temi de ce ar putea să se ascundă în întuneric -, dar cui îi plăcea să treacă pe lângă un cimitir?

S-a înfășurat mai bine în palton și a pornit în grabă pe Havenstraat, fiind atent la mișcările din pasajele întortocheate. În scurtă vreme, urma să se întoarcă în Ravka, unde avea să umble pe străzi fără teamă. Presupunând că ar fi fost grațiat.

Retvenko s-a zgribulit stânjenit în palton. Războiul îi învrăjbise pe Grisha, împărțindu-i în două tabere, iar tabăra lui fusese foarte brutală. Retvenko omorâse foști camarazi, civili, chiar și copii. Dar trecutul nu mai putea fi schimbat. Regele Nikolai avea nevoie de soldați și Retvenko era un soldat foarte bun.

Retvenko a salutat din cap garda înghesuită în cabina strâmtă de la intrarea în Portul Patru și a aruncat o privire peste umăr, să se asigure că nu fusese urmărit. Și-a croit drum pe lângă containerele de marfă până la docuri, s-a dus la cheiul unde era ancorată nava lui și s-a așezat la rând ca să-l treacă ofițerul secund în registru. Retvenko l-a recunoscut din alte voiajuri, mereu preocupat și prost dispus, cu gâtul subțire înălțându-i-se din gulerul paltonului. Ținea în mână un teanc gros de documente, iar Retvenko a zărit printre ele și sigiliul purpuriu al unui membru în Consiliul Comercial kerchian. În Ketterdam, aceste sigilii erau mai valoroase decât aurul, întrucât asigurau cele mai bune locuri de ancorare din port și acces preferențial la docuri. Și de ce aveau parte consilierii de un asemenea respect, de astfel de privilegii? Mulțumită banilor. Căci misiunile lor aduceau profit orașului. Puterea însemna ceva mai mult în Ravka, unde natura se supunea puterii Grisha, iar țara era condusă de un rege adevărat, nu de o mână de comercianți parveniți. E drept că Retvenko încercase să-l detroneze pe tatăl actualului rege, dar observația rămânea în picioare.

– Deocamdată nu îmbarcăm restul echipajului, a spus secundul când Retvenko i-a spus cum îl cheamă. Poți să stai la căldură în biroul șefului de port. Așteptăm semnalul de la Consiliul Mareelor.

– Vasăzică așa, a răspuns Retvenko cu un aer indiferent.

A aruncat o privire spre unul dintre turnurile negre, în formă de obelisc, care se înălțau deasupra portului. Dacă ar fi existat o șansă ca membrii din Consiliul Mareelor să-l poată vedea din turnurile lor de veghere, le-ar fi arătat ce credea despre ei cu ajutorul câtorva gesturi edificatoare. Cică erau Grisha, dar ridicaseră vreodată măcar un deget ca să-i ajute pe ceilalți Grisha din oraș? Ca să-i ajute pe cei mai puțin norocoși, cărora le-ar fi prins bine puțină generozitate?

– Nu, n-au ridicat niciun deget, și-a răspuns el cu voce tare.

Secundul s-a încruntat:

– Ghezen, Retvenko. Ai băut?

– Nu.

– Duhnești a whisky.

– Doar un pic de whisky.

– Să nu mai pui gura pe băutură. Fă rost de niște cafea sau de niște jurda tare. Bumbacul ăsta trebuie să ajungă la Djerholm în două săptămâni, iar noi nu te plătim ca să stai sub punte să-ți dregi mahmurelile. Ai înțeles?

– Da, da, i-a răspuns Retvenko, dând plictisit din mână, după care a pornit spre biroul șefului de port.

Dar după câțiva pași, și-a răsucit scurt încheietura mâinii și un vârtej ușor a smuls hârtiile pe care le ținea secundul în mână, împrăștiindu-le pe chei.

– La naiba! a strigat el, aplecându-se să le strângă de pe scândurile cheiului, înainte să ajungă în mare.

Retvenko a zâmbit malițios, dar apoi s-a simțit copleșit de tristețe. Era un uriaș printre oameni, un Furtunos înzestrat, un soldat viteaz, dar aici era doar un angajat, un ravkan bătrân și trist care vorbea prost kerchiana și bea prea mult. Acasă, și-a spus în sinea lui. În curând o să mă întorc acasă. Avea să obțină grațierea și să arate încă o dată de ce era în stare. Avea să lupte pentru țara lui. Avea să doarmă sub un acoperiș fără spărturi și avea să poarte o kefta de lână albastră, căptușită cu blană de vulpe argintie. Avea să fie din nou Emil Retvenko, nu umbra jalnică de acum.

– Avem cafea, a spus un funcționar, făcând semn spre un vas de aramă, când Retvenko a intrat în biroul șefului de port.

– Ceai?

– Avem cafea.

Ce țară! Retvenko și-a umplut o cană cu zeama aceea neagră, mai mult ca să-și încălzească mâinile. Nu-i suporta gustul, cu siguranță nu fără o doză sănătoasă de zahăr, cu care șeful de port uitase să se aprovizioneze.

 


Cartea Răzbunarea ciorilor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: