"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 15 mai 2017: Ecce homo. Cum devii ceea ce ești – Friedrich Nietzsche

Fericirea existenței mele, poate chiar unicitatea ei, stă în fatalitatea ei: dac-ar fi să o exprim sub formă de ghicitoare, ca tată al meu eu am murit deja, ca mamă a mea, încă mai trăiesc și îmbătrânesc. Această dublă origine, în egală măsură în treapta cea mai de sus și în cea mai de jos din scara vieții, décadent și totodată început – aceasta este explicația, în caz că există vreuna, a libertății mele față de orice tabără în raport cu problema generală a vieții, libertate care poate că mă caracterizează. Eu am avut, pentru semnele ascensiunii și declinului, un nas mai fin decât a avut vreodată un om, sunt magistrul par excellence în acest domeniu, – eu le cunosc pe amândouă, eu sunt amândouă. – Tatăl meu a murit la treizeci și șase de ani: el era delicat, cordial și morbid, precum o ființă destinată unei simple treceri, – mai degrabă o evocare binevoitoare a vieții, decât viață însăși. În același an în care viața lui își începuse declinul, viața mea a luat-o și ea la vale: în cel de-al treizeci și șaselea an al vieții mele am atins punctul cel mai de jos al vitalității mele – mai trăiam, ce-i drept, dar fără să văd la trei pași înaintea mea. Pe atunci – era în 1879 – am renunțat la profesoratul meu de la Basel, peste vară am trăit în Saint Moritz asemenea unei umbre, iar în iarna ce a urmat, cea mai puțin însorită a vieții mele, în chip de umbră în Naumburg. Acesta a fost minimum-ul meu: „Drumețul și umbra lui“ s-a născut în acea perioadă. Fără nicio îndoială, pe atunci mă pricepeam la umbre… În iarna următoare, prima mea iarnă genoveză, acea îndulcire și spiritualizare care este aproape condiționată de împuținarea extremă a sângelui și a mușchilor a scos la iveală „Zorii de zi“. Strălucirea și voioșia deplină, ba chiar exuberanța spiritului pe care o oglindește opera amintită, trăiește în mine în bună înțelegere nu numai cu cea mai profundă slăbiciune fiziologică, ci chiar cu un exces de senzație de durere. În toiul chinurilor provocate de o durere a creierului ce a durat trei zile fără întrerupere, laolaltă cu teribile accese de vomă cu flegmă – am avut o limpezime de dialectician par excellence și am gândit cu sânge rece lucruri până la care, în circumstanțe mai sănătoase, nu sunt capabil să mă cațăr, pentru care nu sunt destul de rafinat, destul de rece. Poate că cititorii mei știu în ce măsură consider dialectica a fi un simptom de décadence, de pildă în cel mai celebru dintre toate cazurile: în cazul lui Socrate. – Toate tulburările maladive ale intelectului, până și acea semianestezie ce urmează stării febrile, mi-au rămas până astăzi cu totul străine și am fost nevoit să mă interesez despre natura și frecvența lor abia pe cale livrescă. Sângele meu curge încet. Nimeni nu a reușit să constate vreodată febră la mine. Un medic care m-a tratat o perioadă mai lungă ca pe un bolnav de nervi, a spus într-un final: „Nu! Nu nervii dumneavoastră sunt de vină, doar eu personal sunt nervos.“ Pur și simplu cu neputință de dovedit orice degenerescență locală: nicio boală a stomacului condiționată organic, oricât de mult aș fi suferit de cea mai profundă slăbiciune a sistemului gastric, ca urmare a epuizării generale. Și boala de ochi, apropiindu-se uneori periculos de tare de orbire – doar consecință, nu cauză: astfel încât, cu fiecare creștere a forței vitale, a crescut la loc și puterea vederii. – Un șir de ani lung, mult prea lung, înseamnă, la mine, însănătoșire, – din păcate înseamnă și recidivă, declin, periodicitatea unui soi de décadence. După toate astea, mai este oare nevoie să spun că sunt experimentat în materie de décadence? Am parcurs-o literă cu literă, înainte și înapoi. Până și acea artă de filigran a perceperii și priceperii, simțul nuanțelor, acea psihologiei a „vederii după colț“ și celelalte lucruri care-mi sunt proprii au fost învățate abia atunci, ele reprezintă darul propriu-zis al acelui timp, în care totul la mine s-a rafinat, observația însăși la fel ca și toate organele observației. Să privesc, din perspectiva bolnavului, în jos, după noțiuni și valori mai sănătoase, și iarăși, invers, din plenitudinea și conștiința vieții bogate la lucrarea tainică a instinctului de décadence – acesta a fost cel mai lung exercițiu al meu, experiența mea propriu-zisă, aici mi-am dobândit măiestria, presupunând că am dobândit vreuna. Acum am mâna formată, îmi este la îndemână să răstorn perspective: primul motiv pentru care sunt poate singurul pentru care este posibilă o „reevaluare a valorilor“.

Dacă facem abstracție de faptul că sunt un décadent, sunt și opusul acestuia. Dovada mea în acest sens este, printre altele, faptul că întotdeauna am ales instinctiv mijloacele potrivite împotriva stărilor rele: în vreme ce un décadent propriu-zis alege întotdeauna mijloacele care-l dezavantajează. Ca summa summarum am fost sănătos, ca unghi, ca specialitate am fost décadent. Acea energie necesară însingurării absolute și desprinderii de împrejurările obișnuite, constrângerea asupra mea, de a nu mă mai lăsa îngrijit, servit, doftoricit – asta trădează siguranța necondiționată a instinctului în legătura cu ce anume îmi era necesar atunci înainte de toate. M-am luat în propriile mele mâini, m-am făcut eu însumi din nou sănătos: condiția pentru asta – orice fiziologie admite asta – este să fii sănătos în fond. O ființă tipic morbidă nu se poate face bine, cu atât mai puțin să se însănătoșească singură; pentru un ins sănătos tipic, starea de boală poate fi dimpotrivă un stimulans energic pentru viață, pentru a trăi mai intens. Într-adevăr, astfel îmi apare acum acel lung timp al bolii: am descoperit din nou viața, pe mine însumi inclusiv, am gustat toate lucrurile bune și chiar și pe cele mici, așa cum altora nu le-ar fi ușor să le guste, – din voința mea de sănătate, de viață, mi-am făurit filosofia mea… Căci luați seama la asta: anii celei mai scăzute vitalități au fost aceia când am încetat să mai fiu pesimist: instinctul restaurării sinelui mi-a interzis o filosofie a sărăciei și a descurajării…

Și cum anume recunoaștem, în fond, un om dezvoltat armonios! Prin faptul că un astfel de om le face bine simțurilor noastre: că este cioplit dintr-un lemn care e cel mai potrivit pentru el. Lui îi place numai ceea ce îi este de ajutor; plăcerea lui, voluptatea lui încetează acolo măsura potrivită este depășită. El ghicește leacurile pentru stricăciunile pe care le suferă, el se folosește de întâmplările maligne spre propriul său avantaj; ceea ce nu-l răpune îl face mai puternic. El culege instinctiv din tot ce vede, aude, trăiește, își face suma lui: el este un principiu care alege, el lasă multe să-i cadă. El se află întotdeauna în societatea sa, fie că are de-a face cu cărți, cu oameni, cu peisaje: el onorează prin faptul că alege, că îngăduie, că se încrede. El reacționează la toți stimulii încet, cu acea lentoare, pe care i-a plămădit-o o lungă prevedere și o mândrie voită, – el cercetează stimulul care vine spre el, este departe de a se duce el înspre acela. El nu crede nici în „ghinion“, nici în „culpă“: el rezolvă toate problemele, cu sine, cu alții, el știe să uite, – este îndeajuns de puternic încât totul trebuie să-l slujească pe cât se poate mai bine. – Prin urmare, eu sunt contrariul unui décadent: căci tocmai m-am descris pe mine.


Cartea Ecce homo. Cum devii ceea ce ești poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: