"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 17 aprilie 2017: Doamna și licornul – Tracy Chevalier

Când am sosit, majordomul m-a condus nu în camera personală a lui Jean Le Viste, o încăpere căptușită cu hărți, unde îndeplinește el însărcinări pentru Rege și curte și-și rezolvă problemele de familie, ci în Grande Salle, unde familia Le Viste primește vizitatori și dă petreceri. Nu mai fusesem niciodată acolo. Era o încăpere lungă, cu un șemineu mare pe peretele opus ușii și o masă de stejar în mijloc. Cu excepția unui blazon de piatră aplicat pe șemineu și a altuia pictat deasupra ușii, încăperea era lipsită de decorațiuni, cu toate că tavanul era placat în lemn frumos cioplit.

Nu-i prea grozav, mi-am zis, uitându-mă în jur. Cu toate că obloanele erau deschise, focul nu fusese aprins și încăperea, cu pereții ei goi, era friguroasă.

– Așteaptă-l pe stăpânul meu aici, mi-a ordonat majordomul, aruncându-mi o privire rea.

Oamenii din casa asta fie îi respectau pe artiști, fie își arătau deschis disprețul.

I-am întors spatele și m-am uitat afară printr-o fereastră îngustă, prin care se vedeau limpede turnurile de la Saint-Germain-des-Prés. Unii spun că Jean Le Viste a luat această casă pentru ca pioasa lui soție să poată străbate cu pasul ușor și des drumul până la biserică.

Ușa s-a deschis în spatele meu și m-am întors, gata de plecăciune. Însă era doar o servitoare, care, surprinzându-mă pe jumătate îndoit, s-a strâmbat disprețuitoare. M-am îndreptat și am urmărit-o cu privirea în timp ce traversa încăperea, izbind o căldare de picior. A îngenuncheat și a început să curețe cenușa din vatră.

Să fi fost ea aceea? Am încercat să-mi amintesc – fusese întuneric atunci, noaptea, în spatele grajdurilor. Era mai grasă decât mi-o aminteam, ursuză, cu chipul încruntat, însă fața îi era destul de drăguță. Merita să stric o vorbă.

– Rămâi o clipă, i-am spus când s-a ridicat greoi în picioare și a luat-o spre ușă. Șezi și odihnește-ți picioarele. Am să-ți spun o poveste.

Fata s-a oprit, cu o tresărire.

– Povestea licornului, vrei să zici?

Ea era. Am deschis gura să-i răspund, însă fata mi-a luat-o înainte:

– Continuarea poveștii este că femeia rămâne grea și poate să-și piardă slujba? Asta se întâmplă?

Va să zică de-aia era grasă. M-am întors la fereastră.

– Ar fi trebuit să fii mai atentă.

– N-ar fi trebuit să te-ascult, asta ar fi trebuit să fac. Ar fi trebuit să-ți îndes în fund propria-ți limbă.

– Șterge-o acum și fii fată de treabă. Ține-aici.

Mi-am vârât mâna în buzunar, am extras câțiva bănuți și i-am azvârlit pe masă.

– Ca să te descurci cu copilul.

Fata a traversat încăperea și m-a scuipat în față. Până să-mi șterg scuipatul de pe ochi, dispăruse. La fel și bănuții.

Curând a intrat Jean Le Viste, urmat de Léon Le Vieux. Majoritatea seniorilor folosesc câte un negustor ca Léon drept intermediar care se târguiește, întocmește contracte, asigură bani și materiale pentru începerea lucrării și urmărește ca ea să fie dusă la capăt. Mai făcusem tranzacții cu bătrânul negustor pentru un blazon pictat pe un șemineu, o Bunavestire pentru budoarul soției lui Jean Le Viste și un vitraliu pentru capela castelului lor de lângă Lyon.

Léon e un personaj la mare cinste în familia Le Viste. Eu, unul, îl respect, însă de plăcut nu-mi place. Provine dintr-o familie de oameni care au fost cândva evrei. Nu face un secret din asta, ba chiar trage foloase, căci Jean Le Viste provine și el dintr-o familie care s-a schimbat mult de-a lungul timpului. De aceea îl și preferă pe Léon – amândoi sunt niște parveniți care și-au croit drumul până în lumea asta. Firește, Léon are grijă să asiste de două sau trei ori pe săptămână la slujba de la Notre Dame, încât să fie văzut de multă lume, tot așa cum Jean Le Viste are grijă să se poarte ca un nobil adevărat, comandând lucrări pentru casa lui, dând petreceri îmbelșugate, ploconindu-se și gudurându-se pe lângă Regele său.

Léon mă privea zâmbind în barbă, de parcă tocmai zărise o maimuță pe spinarea mea. M-am adresat lui Jean Le Viste:

Bonjour, monseniore. Ați dorit să mă vedeți.

M-am înclinat atât de adânc, că mi-a bubuit capul. O plecăciune adâncă nu strică niciodată.

Falca lui Jean Le Viste e ca o secure; ochii – ca o lamă de cuțit. Acum au aruncat scântei de jur-împrejurul camerei, apoi s-au oprit peste umărul meu, pe fereastră.

— Doresc să discut o comandă cu tine, Nicolas des Innocents, a spus, trăgându-se de mânecile robei, care era tivită cu blană de iepure și vopsită în roșu-închis, așa cum poartă juriștii. Pentru această cameră.

Am privit camera, nelăsând să mi se citească gândurile pe față. Așa era cel mai bine cu Jean Le Viste.

– Și la ce v-ați gândit, monseniore?

– La tapiserii.

Am remarcat pluralul.

– Poate o pereche, cu blazonul dumneavoastră, care să atârne de ambele părți ale ușii?

Jean Le Viste s-a strâmbat. Mai bine tăceam.

– Doresc tapiserii cât să acopere toți pereții.

– Toți?

– Da.

Am cercetat iar încăperea cu privirea, de astă dată mai atent. Grande Salle măsura cel puțin zece pași în lungime și cinci în lățime. Pereții erau foarte groși, din piatră din zonă, aspră și cenușie. Într-unul din pereții lungi erau tăiate trei ferestre, iar căminul ocupa jumătate dintr-unul din pereții de la capete. Unui țesător i-ar fi trebuit câțiva ani de zile să facă atâtea tapiserii cât să îmbrace toată încăperea.


Cartea Doamna și licornul poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: