"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 17 ianuarie 2017: 13 Bancheri. Dominația Wall Street-ului și următorul colaps financiar – Simon Johnson, James Kwak

„Însă anii ’90 și 2000 au fost martorii unei explozii a tuturor tipurilor de credite ipotecare, deși atenția s-a concentrat cel mai mult asupra creditelor substandard (și asupra „Alt-A”, o nouă denumire a creditelor substandard mai sofisticate), în care creditorii și-au redus standardele privind eligibilitatea, capacitatea de plată sau garanția ori toate trei în același timp. Înainte ca piața instrumentelor financiare private garantate prin credite ipotecare să ia avânt în anii ’90, creditele substandard erau constrânse de faptul că toți creditorii substandard voiau să-și primească banii înapoi. Creditele substandard trebuiau să se conformeze standardelor de garantare, la fel ca toate împrumuturile, și erau folosite mai ales la refinanțarea creditelor ipotecare standard pentru debitorii care aveau dosare bancare slabe, dar care aveau capacitatea de a-și achita datoria. În plus, creditele substandard erau făcute în general de către creditori ipotecari nebancari, care nu puteau strânge fonduri din depunerile clienților. Cu toate acestea, odată cu apariția convertirii împrumuturilor în instrumente financiare, investitorii și băncile de investiții care îi deserveau au devenit avizi după credite substandard, datorită ratelor mari ale dobânzii, cruciale pentru crearea de obligațiuni cu randament mare de garantare prin creanțe.

De îndată ce creditele au putut fi revândute Wall Street-ului, creditele ipotecare au devenit o afacere al cărei motor erau onorariile, în care volumul era cheia profiturilor. Creditorii au reacționat inventând noi produse ipotecare cu ajutorul cărora debitorii își permiteau cu mai multă ușurință ratele lunare, cel puțin în primii ani. Aceste produse au trecut dincolo de creditul ipotecar standard cu dobândă variabilă, ajungând la forme extreme, precum creditele ipotecare cu „opțiune de plată”, în care debitorii puteau alege să plătească mai puțin decât dobânda lunară a creditului, făcând soldul sumei împrumutate să crească, în loc să scadă. Creditorii au destins practicile tradiționale de garantare, precum verificarea venitului și a bunurilor debitorului; în cazul creditelor ipotecare fără documentație, creditorul în mod explicit nu confirma faptul că debitorul avea venitul pe care pretindea că îl deține și îi comunica debitorului acest lucru. Ei acceptau avansuri mai mici, care generau un raport mai mare între împrumutul ipotecar și valoarea proprietății de pe piață, sau foloseau credite ipotecare de rang 2 pentru a elimina complet avansul; aceasta însemna că garanția nu-l proteja îndeajuns pe creditor contra intrării în incapacitate de plată decât dacă prețul locuințelor creștea.

Multe dintre aceste inovații s-au aplicat în mod egal creditelor standard și creditelor substandard, iar afacerile din ambele categorii au luat amploare. În 2005, un milion de credite substandard au fost folosite pentru achiziționarea de locuințe și 1,2 milioane au fost utilizate pentru refinanțare – în total, o creștere de 20 de ori mai mare față de anul 1993. Rezultatul – datorat fie intermediarilor de credite ipotecare, care i-au atras pe debitori în împrumuturi necorespunzătoare, fie investitorilor imobiliare, care se îndatorau cât puteau mai mult, pentru a cumpăra cât mai multe case atâta vreme cât piața era încă în floare – a constat în credite ipotecare pe care numeroși debitori nu prea aveau șanse să le acopere din venit.

Însă acest lucru nu mai conta acum – cel puțin, nu pentru creditori sau băncile de investiții -, deoarece modelul afacerilor de creditare s-a detașat de cerința ca debitorii să-și achite împrumuturile. Creditorii percepeau onorarii pentru inițierea împrumuturilor; cu cât rata dobânzii era mai mare, cu atât erau mai mari și onorariile. Apoi, când ratele dobânzii se recalculau, iar debitorii nu mai aveau posibilitatea de a-și plăti ratele lunare, creditorii puteau obține alte onorarii prin refinanțări în credite ipotecare noi cu rate din ce în ce mai mari. Atâta vreme cât prețurile locuințelor continuau să crească, un debitor unic putea fi eligibil pentru mai multe împrumuturi, sporindu-și de fiecare dată datoria. (Acest model de afaceri fusese inițiat de către emițătorii de carduri de credit, care au descoperit că puteau obține bani de pe urma debitorilor chiar dacă aceștia nu își acopereau niciodată în totalitate soldurile cardurilor). Dacă, în cele din urmă, acesta ajungea în imposibilitatea de a contracta o refinanțare, orice pierdere urma să fie preluată de către un investitor în obligațiuni garantate prin creanțe, nu de către creditorul ipotecar, și avea să fie limitată la tranșele obligațiunilor fără preempțiune garantate pin creanțe. În 2007, potrivit Fondului Monetar Internațional, „testele de rezistență la surse de instabilitate efectuate de către băncile de investiții arată că, până și în cazul unei scăderi fără precedent la nivel național a prețurilor locuințelor, majoritatea investitorilor expuși riscurilor creditelor ipotecare substandard prin intermediul conversiei împrumuturilor în instrumente financiare nu vor suferi pierderi”. (Testul de rezistență citat de FMI a fost efectuat de Lehman Brothers).”

Cartea 13 Bancheri poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: