"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 18 ianuarie 2017: Drumul către libertate – Yeonmi Park

„Îmi fusese foarte dor de Hyesan după ce ne‑am mutat și abia așteptam să‑i revăd pe toți prietenii mei. Yong Ja crescuse și se înălțase foarte mult – cel puțin pentru o nord‑coreeancă. Fusese întotdeauna mai voinică, dar acum lua și lecții de taekwondo, care o făceau și mai dură. Când îmi petreceam timpul cu ea, mă simțeam în siguranță, pentru că în Hyesan se schimbaseră foarte multe în cei trei ani cât lipsisem eu. Orașul părea acum mai animat și mai prosper, datorită comerțului legal și ilegal cu China. Iar tinerii arătau și se purtau foarte diferit. Fetele mai mari își îndreptau părul ondulat cu o cremă numită Magic, adusă de contrabandiști de peste graniță. Unele își vopseau părul și purtau blugi, ceea ce era ilegal. Blugii erau simbolul decadenței americane, iar dacă te prindeau polițiștii îmbrăcat în așa ceva, ți‑i tăiau cu foarfeca. Apoi puteai fi condamnat la o zi de reeducare sau la o săptămână de muncă suplimentară. Dar asta nu îi oprea pe adolescenți să încerce lucruri noi.

Yong Ja mi‑a explicat că toți adolescenții aveau „prieten” sau „prietenă” – adică băieții și fetele își petreceau timpul împreună. Dar mie mi se părea nemaipomenit de ciudat. Până și copiii de grădiniță se prefăceau că au prieten sau prietenă. Yong Ja mi‑a împărtășit câteva din noile reguli dintre sexe. De pildă, dacă un băiat făcea anumite sunete din buze, nu trebuia să te întorci decât dacă voiai să fii prietena lui. Dacă te întorceai, nu te mai lăsa în pace. Eu am făcut greșeala asta de câteva ori pentru că încă mă zăpăceau toate aceste obiceiuri noi. De fapt, mă simțeam cam de la țară. Yong Ja chiar râdea de accentul meu de Kowon pe care îl căpătasem cât timp fusesem plecată. Oamenii din zona centrală a Coreei de Nord vorbesc mult mai lent decât cei care locuiesc în orașele aflate la granița cu China. Când m‑am întors din Kowon, parcă eram un american din Atlanta care se mutase la New York. A durat ceva timp până am reînvățat să vorbesc ca localnicii.

M‑am înscris la gimnaziul din Wiyeon și mi‑am făcut un nou grup de prieteni, majoritatea fete cu câțiva ani mai mari decât mine. Iar pierdusem câteva clase și nu țineam pasul la școală. Când a venit și Eunmi de la Kowon, avea 15 ani și era într‑o clasă mai mare. și‑a făcut și ea rapid o grămadă de prieteni și nu ne‑am mai petrecut timpul împreună, ca înainte. A început și ea să iasă cu băieți și s‑a îndrăgostit de unul al cărui tată era din China. Mama i‑a cerut să se despartă de el pentru că era dintr‑un songbun foarte prost, chiar mai rău decât al nostru. Eunmi a ascultat‑o, dar asta a provocat unele fricțiuni în familia noastră.

Noii mei prieteni știau totul despre ce era la modă pentru că se uitau la telenovele sud‑coreene și la videoclipuri internaționale. Nimeni nu avea calculator acasă și, bineînțeles, nu exista conexiune la internet, de unde s‑ar fi putut descărca materiale străine ilegale. Însă acestea erau aduse clandestin de dincolo de fluviu, din China, în fiecare noapte. DVD‑uri subțiri înlocuiseră casetele voluminoase, ușurând astfel aducerea lor în țară într‑un număr mai mare. Ceea ce cu cîțiva ani în urmă doar picura ajunsese acum să curgă șuvoi.

Unii dintre prietenii mei aveau camere cu draperii groase pe care le trăgeau ca să se uite la DVD‑uri, așa că puteam să punem filme și să dansăm pe coloana sonoră. Ascultam și casete și CD‑uri – tot ce prindeam. Mie și surorii mele ne plăceau cel mai mult cîntecele de dragoste triste. Preferatul nostru era despre doi îndrăgostiți care au jurat să‑și fie  redincioși unul altuia încrucișându‑și degetele mici. Apoi unul dintre ei a dispărut pe neașteptate. Mereu mă făcea să plâng.

Dacă nu ar fi fost DVD‑urile și CD‑urile acelea străine, nu am fi știut nici un cântec în afară de cele pe care eram obligați să le învățăm, despre Kim Ir Sen și Kim Jong Il. Încercam să le modificăm, ca să le facem mai interesante. Unul dintre băieții mai mari cu care umblam cânta la chitară, iar cînd cântam și noi cu el, săream peste versurile despre cei doi Kim. De fiecare dată cînd cântam cântecele acelea, mă simțeam mai liberă. Am avut mare noroc că nu ne‑au prins. Dar eram tineri și nu ne gândeam la viitor.

Nord‑coreenii de vârsta mea și cei mai mici sunt numiți câteodată generația jangmadang, pentru că am crescut cu piețe și nu ne mai aminteam vremurile cînd statul le dădea tuturor tot ce aveau nevoie. Noi nu am avut aceeași loialitate oarbă față de regim pe care o simțea generația părinților noștri. Totuși, deși economia de piață și mass‑media din exterior ne slăbeau dependența față de stat, eu nu puteam face saltul mental necesar pentru a vedea filmele și telenovelele străine la care îmi plăcea să mă uit ca pe niște exemple de viață pe care aș fi putut s‑o am.

Intram în adolescență și poveștile de iubire începeau să‑mi stârnească curiozitatea. Eu și prietenele mele ne imaginam tot felul de lucruri despre cuplurile pe care le vedeam în filmele acelea, doi oameni ce se priveau în ochi și vorbeau cu un accent nespus de dulce și de frumos. Încercam și noi să‑i imităm, iar cînd ne invita câte un băiat în oraș, îl puneam să vorbească precum sud‑coreenii. Bineînțeles, „ieșitul în oraș” în Coreea de Nord era mult mai inocent chiar și decât cele mai cuminți scene din filmele la care ne uitam. Eu nu mai văzusem povești de dragoste decât în filme și habar nu aveam ce face Frumușica cînd camera se îndrepta în altă direcție. Încă eram absolut inocenți. În Frumușica mă interesau doar hainele acelea frumoase pe care eu și Yong Ja încercam să le recreăm pentru păpușile noastre de hârtie.

Mi‑e cam rușine să recunosc, dar nu știam că sărutul este ceva romantic. Pentru că mama și tata mă pupau o grămadă cînd eram mică, am crezut că e ceva ce face toată lumea ca să‑și arate afecțiunea. În Coreea de Nord nu există educație sexuală. Poate că unele mame sau anumiți doctori vorbeau cu o fată înainte de ziua nunții ei, dar eu nu am auzit niciodată de așa ceva. De mai multe ori, cînd eram mică, o întrebasem pe mama cum m‑am născut, dar ea mi‑a spus doar că o să aflu cînd o să cresc mare. Cred că băieții erau la fel de inocenți ca fetele.”

Cartea Drumul către libertate poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: