"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 18 noiembrie 2016: Poftă de ciocolată – Care Santos

„Noi, oamenii, ne plictisim de toate, e în firea noastră. De obiecte, de distracții, de familie, chiar și de noi înșine. Chiar dacă avem tot ce ne dorim, chiar dacă ne place viața sau ne împărțim zilele cu cel mai bun om din lume. Noi, oamenii, mai devreme sau mai târziu, totdeauna ne plictisim.

Se întâmplă așa: într-o seară oarecare dintr-o lună oarecare, ne îndepărtăm ochii de ecranul televizorului ca să privim o secundă în cealaltă parte a camerei, unde, ca în fiecare seară între cină și ora culcării, stă soțul. Nimic din ce vedem nu ne surprinde. Pe măsuța din colț se odihnește teancul cu cărțile de rigoare, citite, de citit sau amestecate, iar Max stă în același loc seară de seară de când s-au terminat reformele în apartament: adâncit în fotoliul pentru citit (singura piesă aleasă de el), cu picioarele pe taburet, ochelarii pe vârful nasului uscățiv și îngust, lampa aruncând direct pe pagini o lumină ca de stea de cabaret și în mâini o carte care-l distrage total de la orice se poate întâmpla lângă el.

Max e dintre cei care, ca să citească, n-au nevoie de liniște și nimic altceva în afară de recuzita amintită: fotoliul, taburetul, lampa și ochelarii. Și evident, cartea. Prezența lui constantă în acest colț al camerei e ca a unui blajin animal de companie. Nu face zgomot, nu deranjează pe nimeni; doar în răstimpuri când scoate câte un oftat, când își schimbă ușor poziția sau dă paginile, știi că e încă viu și e aici. Deși, își zice Sara chiar în clipa când își îndepărtează privirea de la ecranul televizorului și dă de soț la locul dintotdeauna, făcând ce face întotdeauna, dacă n-ar fi aici mi-ar lipsi mult, fiindcă s-a obișnuit cu prezența lui tăcută, așa cum se obișnuiesc oamenii să vadă mobilele acolo unde sunt. E certitudinea, echilibrul ei, tot ce are pe lume. Dar nimic din toate astea n-o împiedică să se întrebe imediat:

„De ce-s măritată cu bărbatul ăsta?”

E una dintre întrebările pe care conștiința le scapă într-o secundă de neatenție și de care, firește, imediat se jenează. Una dintre întrebările pe care nu le-ar pune niciodată cu voce tare, în fața nimănui, fiindcă, într-un fel, lovește în ceea ce crede mai invulnerabil în viața ei, și pentru care conștiința pregătește o întreagă baterie de răspunsuri, ca niște piese de artilerie. „Ce noimă are chestia asta acum? Nu ai tot ce poți avea (și nu vorbim de lucruri materiale, ci de cele dificil de obținut)? N-ai ales tu singură, în deplină libertate, când ai avut ocazia s-o faci, cu cine vrei să rămâi? Ți-a lipsit vreodată ceva? Nu te-ai felicitat de mii de ori că ai știut să alegi cea mai bună opțiune? Și nu ești ultrasigură, fără nici o umbră de dubiu, că efectiv Max a fost nu doar o soluție bună, ci soluția ta, cea care-ți convenea, cea care , într-un fel îți era menită? Nu ai doi copii superbi, inteligenți, înalți ca brazii, care te adoră, care au luat de la amândoi ce-i mai bun? Nu te simți, în secret, mândră că felul tău de a fi și al lui Max s-au întâlnit în caracterele aproape perfecte -clar! – ale copiilor tăi?”

În clipa asta Max își ridică privirea de pe carte, își scoate ochelarii și zice:

 – A, mamă, era să uit! Știi cine m-a sunat azi? N-o să-ți vină să crezi. Pairot. Zice că e la Barcelona și poimâine seară e liber. I-am spus să vină la cină. Nu-ți dorești să-l vezi? De când nu ne-am mai văzut!

Max își scoate ochelarii doar când ce are de spus e important. Cum ăsta e cazul, așteaptă o clipă reacția soției, dar Sara nu are nici o reacție.

Bărbatul își pune din nou ochelarii și se întoarce la cartea lui, Frequent Risks in Polimorphic Transformations of Cocoa Butter, de parcă n-ar fi zis nimic important.”

image description

Cartea Poftă de ciocolată poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: