"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 20 martie 2017: Dune. Copiii Dunei – Frank Herbert

Pipăi suprafața rece a proiectorului de lumină înainte de a-l vârî la loc, în gaica de la cingătoare. Deși îi era necesar, detesta proiectorul. Era un instrument subtil al Imperiului, care putea detecta prezența organismelor vii de dimensiuni mari. Până acum, nu dezvăluise decât copiii care-și făceau somnul în dormitoarele regale.

Stilgar știa că gândurile și sentimentele lui erau asemenea luminii dinainte. Nu-și putea înfrâna o intensă și năvalnică proiecție interioară. Acel imbold era controlat de o putere mai presus de el. Îl aducea, mereu, la acel moment în care percepea cumulul de pericol. Aici se afla magnetul care putea atrage toate visurile de mărire ale Universului cunoscut. Aici zăceau imense bogății temporale, autoritatea seculară și acel talisman mistic, cel mai puternic dintre toate: divina autenticitate a testamentului religios al lui Muad’Dib. În acești doi gemeni, Leto și sora sa, Ghanima, era concentrată o forță înfricoșătoare. Cât timp trăiau ei, Muad’Dib, deși mort, trăia în ei.

Copiii care dormeau aici nu erau doar niște copii în vârstă de nouă ani. Erau o forță a naturii, inspirând, deopotrivă, venerație și teamă. Erau copiii lui Paul Atreides, cel care devenise Muad’Dib, Mahdi al tuturor fremenilor. Muad’Dib declanșase o explozie a omenirii – o explozie care îi proiectase pe fremeni departe de lumea lor, într-un Jihad ce se revărsase peste Universul uman asemenea unui enorm și năprasnic val de putere religioasă, ale cărui amploare și autoritate omniprezentă își lăsaseră amprenta asupra fiecărei planete.

Şi totuși acești copii ai lui Muad’Dib sunt făcuți din carne și sânge, gândi Stilgar. Cu două lovituri de cuțit, aș putea să le străpung inimile și apa lor ar reveni tribului.

Mintea lui înfierbântată se cutremură numai la acest gând: Să-i omori pe copiii lui Muad’Dib!

Dar anii îl făcuseră iscusit în arta introspecției. Stilgar cunoștea originea acestui gând înfricoșător. Sorgintea lui nu putea fi decât mâna stângă a damnaților și nu mâna dreaptă a celor ce erau binecuvântați. Pentru el, minunatele ayat și burhan ale vieții nu mai ascundeau prea multe mistere. Odinioară, fusese mândru că era fremen, că deșertul îi era prieten, că, pentru el, lumea aceasta se numea Dune, nu Arrakis, cum figura pe hărțile astrale ale Imperiului.

Cât de simple erau lucrurile pe vremea când Mântuitorul nostru părea doar un vis, gândi el. Găsindu-l pe Mahdi, am dat frâu liber delirurilor mesianice, care s-au răspândit în tot Universul. Fiecare popor subjugat de Jihad visează acum la venirea unui conducător.

Stilgar își roti ochii prin dormitorul întunecat.

Dacă, folosindu-mi cristaiul, aș reda libertatea tuturor acestor popoare, ar face din mine mântuitorul lor?

În culcușul său, Leto se foi, agitat.

Stilgar oftă. Nu apucase să-l cunoască pe bunicul după care i se dăduse numele acestui copil. Dar multă lume considera că de la el moștenise Muad’Dib forța morală. Ar fi fost cu putință ca acel terifiant simț al corectitudinii să sară, acum, peste o generație? Stilgar nu era în stare să răspundă la această întrebare.

Sietch Tabr este al meu, gândi. Aici eu sunt stăpân. Sunt un Naib fremen. Fără mine, n-ar fi existat niciun Muad’Dib. Acum, există acești doi copii gemeni… și, prin Chani, care lor le-a fost mamă, iar mie mi-a fost rudă apropiată, în venele lor curge și sângele meu. Ce-am făcut din Universul nostru?

Stilgar nu-și putea explica de ce-i veneau asemenea gânduri noaptea și nici de ce se simțea atât de vinovat. Își strânse trupul în faldurile mantiei. Realitatea nu semăna deloc cu visul. Deșertul Prieten, care, cândva, se întindea de la un pol la celălalt, era acum redus la jumătate. Imensul paradis înverzit promis de legende nu adusese decât îndoiala. Nu, nu era un vis. Și, odată cu lumea sa, se schimbase și Stilgar. Fosta căpetenie de sietch nu fusese niciodată omul acesta cu raționamente complexe; Stilgar, cel de odinioară, nu cunoscuse atâtea și atâtea lucruri  – arta guvernării și consecințele profunde ale celor mai mărunte decizii. Cu toate astea, avea senzația că toată această știință, această nouă subtilitate nu erau decât un strat subțire de smalț, care acoperea un bloc solid și dens de cunoaștere, ca un miez de fier. Și spre acest miez mai vechi se îndreptau gândurile sale, răspunzând parcă unei chemări insistente de întoarcere la valori mai curate.


Cartea Dune. Copiii Dunei poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: