"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 21 martie 2017: Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini

Hassan nu vorbea niciodată de mama lui, de parcă nici nu ar fi existat. Întotdeauna m-am întrebat dacă se gândește la ea – cum arată, unde este; mă întreb dacă visa să o întâlnească. Îl chinuia dorul de ea, așa cum mă chinuia pe mine dorul de mama pe care nu apucasem să o cunosc? Într-o zi, am plecat de-acasă, ca să mergem la cinematograful Zainab, să vedem un film nou, irakian, și am luat-o pe scurtătură, printre barăcile militare de lângă școala Istiqlal – Baba ne interzisese s-o luăm pe acolo, dar în acel moment el era în Pakistan, cu Rahim Khan. Ne-am cățărat pe gardul care împrejmuia barăcile, am sărit peste un mic izvor și am ieșit pe maidanul murdar, unde tancurile abandonate se umpleau de praf. Un grup de soldați tăifăsuiau la umbra unuia dintre tancuri, fumau și jucau cărți. Unul dintre ei ne-a văzut și i-a dat un cot vecinului, strigându-i lui Hassan:

– Hei, tu, a zis el, te cunosc!

Noi nu-l mai văzuserăm niciodată. Era un omuleț îndesat, cu capul ras și tuleie pe față. Felul cum a rânjit la noi m-a speriat. „Nu te opri“, i-am mormăit lui Hassan.

– Tu! Hazara! Uite-te la mine când îți vorbesc!

lătră soldatul. Îi dădu țigara tipului de lângă el, făcu un cerc din degetul mare și cel arătător de la o mână, apoi își trecu degetul mijlociu de la cealaltă mână prin cercul improvizat. Începu să-l bage și să-l scoată, într-o mișcare de du-te-vino.

– Am cunoscut-o pe mama ta, știai? Am cunoscut-o bine de tot! Am luat-o pe la spate, chiar la izvorul de colo.

Soldații râseră. Unul dintre ei scoase un chițăit.

Eu i-am spus lui Hassan să nu se oprească, să meargă mai departe.

– Ce funduleț dulce și bombat avea! mai zise soldatul, dând mâna cu ceilalți și rânjind. Mai târziu, în întuneric, l-am auzit pe Hassan scâncind lângă mine. Îi șiroiau lacrimile pe obraji. M-am întins peste brațul scaunului meu, l-am luat pe după umeri și l-am tras lângă mine. Și-a culcat capul pe umărul meu.

„Te-a confundat”, i-am murmurat. „Te-a confundat.”

Mi s-a povestit că nimeni nu s-a mirat când a fugit Sanaubar. Oamenii ridicaseră din sprâncene când Ali, un bărbat care știa Coranul pe de rost, s-a căsătorit cu Sanaubar, o femeie cu nouăsprezece ani mai tânără, frumoasă, dar cunoscută ca fiind lipsită de scrupule și care își merita cu prisosință reputația dezonorantă.

Ca și Ali, era o mahomedană șiită de etnie hazară.

În plus, era verișoara lui primară, deci o alegere matrimonială firească. Dar dincolo de aceste potriviri, Ali și Sanaubar aveau puține lucruri în comun, iar aspectul fizic – cel mai puțin dintre toate. În timp ce ochii ca smaraldele și chipul de drăcușor neastâmpărat al lui Sanaubar puteau duce mulți bărbați în păcat (ba chiar, zvonurile spuneau că se și întâmplase), Ali avea o paralizie congenitală a mușchilor inferiori ai feței, care îl împiedica să zâmbească și îl făcea să pară mereu posomorât. Nu aveai cum să îți dai seama dacă Ali – cu chipul lui împietrit – era fericit sau trist, pentru că numai ochii oblici se încrețeau a zâmbet sau se îngreunau a tristețe. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului. Ei bine, în cazul lui Ali nimic nu putea fi mai adevărat, pentru că ochii erau singurul lucru prin care se putea dezvălui.

Mi s-a spus că mersul lasciv al lui Sanaubar și șoldurile ei unduitoare îi făcuseră pe mulți bărbați să viseze la infidelitate. Pe Ali, în schimb, poliomielita îl lăsase cu piciorul drept atrofiat și sucit, cu pielea flască, întinsă pe os și cu o musculatură subțire ca foița de țigară. Îmi amintesc că într-o zi, pe când aveam opt ani, Ali m-a dus la bazar să luăm niște naan.

Mergeam în spatele lui, fredonând, încercând să îi imit mersul. Îl priveam cum își leagănă piciorul schilodit într-un soi de arc târșâit și îi vedeam corpul aplecându-se nefiresc spre dreapta, de fiecare dată când înfigea piciorul acela în pământ. Părea un mic miracol că reușește să-și mențină echilibrul. Când am încercat și eu, aproape că am căzut în șanțul de la marginea drumului. Asta m-a făcut să chicotesc. Ali s-a întors și m-a surprins maimuțărindu-l. Nu a spus nimic. Nici atunci, nici altă dată. A mers mai departe.

Fața lui Ali și mersul lui băgau groaza în câțiva copilași din împrejurimi. Dar adevăratul necaz era cu cei mai mărișori. Îl urmăreau pe străzi și își băteau joc de el, când trecea șontâcăind. Unii îi spuneau „Babalu” sau „dansatorul de boogy”.

– Hei, Babalu, pe cine ai mai mâncat astăzi? lătrau într-un cor de râsete. Pe cine ai mai mâncat, Babalu-cu-nas-turtit?

Îi spuneau „nas turtit“ pentru că Ali și Hassan aveau trăsăturile mongoloide caracteristice celor din tribul Hazara. Timp de patru ani, asta a fost tot ce am știut despre hazari, că sunt descendenți din moguli și că arată ca niște chinezi. Manualele de școală abia dacă îi pomeneau, referindu-se la strămoșii lor doar în trecere. Apoi, într-o zi, mă aflam în biroul lui Baba și îi umblam prin lucruri, când am găsit o carte veche de istorie, de-a mamei. Fusese scrisă de un iranian pe nume Khorami. Am suflat praful de pe ea, am început s-o citesc în acea noapte, în patul meu, și am fost uimit să descopăr un capitol întreg despre istoria hazarilor.

Acolo am citit că strămoșii mei din tribul paștun i-au persecutat și i-au oprimat pe hazari. Scria că hazarii au încercat să se răscoale împotriva paștunilor, în secolul al XIX-lea, dar că paștunii „i-au reprimat cu o violență de nedescris“. În carte se spunea că ai mei i-au ucis pe hazari, fiindcă vroiau să le ia pământurile, de aceea le-au dat foc la case și le-au vândut femeile. Mai scria că, în parte, motivul pentru care paștunii i-au oprimat pe hazari era că paștunii erau musulmani suniți, în timp ce hazarii erau șiiți. În carte mai erau scrise o mulțime de informații pe care nu le știam, informații de care nici învățătorul meu, nici Baba nu pomeniseră nimic. Mai scria și despre unele lucruri pe care le știam, cum că hazarii sunt porecliți „mâncători de șoareci”, „nasuri turtite” sau „măgari de corvoadă”. Îi auzisem pe unii dintre copiii din vecini strigându-l așa pe Hassan.

Săptămâna următoare, după ore, i-am arătat învățătorului meu cartea, deschizând-o la capitolul despre hazari. A răsfoit vreo două pagini în grabă, a strâmbat din nas și mi-a dat cartea înapoi: „Ăsta-i un lucru pe care șiiții îl fac foarte bine”, a zis, luându-și hârtiile, „știu să pozeze în martiri.” A strâmbat din nou din nas, când a pronunțat cuvântul „șiiți”, de parcă ar fi fost un soi de boală.

Dar, în ciuda moștenirii etnice comune și a unei puternice legături de sânge, Sanaubar pactiza cu vecinii, bătându-și joc de Ali. Am aflat că nu făcea nici un secret din disprețul pe care-l simțea pentru înfățișarea lui.

– Ăsta-i soț? șoptea ea insinuant. Am văzut măgari bătrâni care erau mai potriviți să fie soți.

În cele din urmă, cei mai mulți au suspectat că fusese o căsătorie aranjată între Ali și unchiul său, tatăl lui Sanaubar. Ziceau că Ali se însurase cu verișoara lui ca să „spele” reputația pătată a unchiului său, deși, pe de altă parte, Ali, rămas orfan de la vârsta de cinci ani, nu avea nici un fel de avere.


Cartea Vânătorii de zmeie poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: