"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 21 septembrie 2017: General SS – Sven Hassel

Câteva ceasuri mai încolo. O colibă din crengi. Înăuntru, trei bărbați echipați în oribila costumație a partizanilor din mlaștini. Şi-au tras de pe față cagulele verzi, vodca se revarsă gârlă și sunt atât de beți încât nici măcar nu ne-au auzit apropiindu-ne.

Gâtuiți cu lanțurile noastre din corzi de oțel, partizanii sunt azvârliți pe tăcute în mlaștină. În afară de ei însă, bordeiul mai conține și niște lăzi: muniții, arme, vodcă și pește uscat la vânt. E o adevărată desfătare peștele ăsta uscat rusesc!

Noaptea o petrecem în colibă, o noapte de odihnă și de vodcuială. A doua zi, atingem podul. E un pod gigantic, mai mare și mai înalt decât toate podurile văzute până acum.

La mijlocul lui, lângă gheretă, sentinela veghează, fumând, cu pistolul mitralieră așezat pe balustradă. Peste tot plase de camuflaj. Când am ajuns, tocmai se scurgea pe el o lungă coloană de camioane, urmată de o companie de T-34. Impecabilă ca ținută cât timp treceau unitățile, sentinela revenea, odată ele dispărute, la atitudinea leneșă și indolentă de dinainte. Ca și nouă, puțin îi păsa de război și, în acest moment, visa probabil la satul de baștină. Mirosul mahorcii, tocătura aia de frunze și nervuri de tutun, ajungea până la noi. Era un bărbat trecut de prima tinerețe, cu o mustață groasă și tristă, lăsată pe oală; în colțul gurii o țigară grosolan răsucită, pe cap, o căciulă de blană cu clape, dar bluza kaki de uniformă, era de vară, descheiată la guler. De tot hazul ținuta asta a lui!

– Le lipsește, pesemne, echipamentul de iarnă, comentă Micuțul. Ca și la noi. Dacă te-ai procopsit cu o căciulă, atunci mulțumește-te în rest cu o tunică de vară, iar dacă ți s-a dat o manta, poartă-ți fericit boneta chiar dacă crapă pietrele de ger!

Așteptăm întunericul ca să ne strecurăm sub pod în vederea instalării calupurilor de T.N.T. Legionarul se cațără, mai abitir ca o maimuță, pe pilonii de beton, Gregor și Heide întind cablurile electrice, Porta și cu Micuțul se ceartă ca chiorii pentru dreptul de a acționa detonatorul.

Pe pod trece o nouă coloană, precedată de data asta de un jeep cu fanion roșu. Transport de muniții.

– Of, de-am fi fost gata, oftează Porta. Ce mai foc de artificii!

– Tâmpenii! îl repede Bătrânul. Odată cu ei, se alegea și din noi praful și pulberea!

În zori, totul era gata și, iată că apare o nouă coloană.

– Cum ajung la mijlocul podului, cum îi trimit la toți dracii! rânjește Micuțul, frecându-și mâinile.

– Zât! îl stopează Bătrânul. Ne-au plătit să aruncăm în aer un pod și atâta tot!

Iar când coloana s-a scurs:

– Gata de acțiune? Foc!

Cei care n-au apucat să se adăpostească în dosul stâncilor de pe mal sunt bușiți de pământ de formidabilul suflu al exploziei. Dar… dar… dar ce se întâmplă? ne frecăm la ochi, nevenindu-ne să credem. Pilonii și infrastructura au dispărut, bine-nțeles, suprastructura metalică, așijderi, dar planșeul de beton, intact, s-a așezat, pur și simplu, pe fundul apei. Iar un planșeu, chiar și crăpat, pe ici, pe colo, nu va împiedica niciodată vehicule să treacă! Fără de voie, am fabricat cel mai solid pod din lume. De aici încolo, nici un pilot de avion nu-l va mai putea repera!

Accesul de râs care ne cuprinde e general. Traversăm fluviul alergând peste planșeu și, chiar la mijlocul acestuia, apa tot nu ne ajunge decât până la genunchi.

– Să vrei să înoți și tot nu poți! râde cu hohote Gregor.

– Ajunge! ordonă Bătrânul. Roiu’!

Peste cinci minute, s-a terminat cu râsul.

Iată-ne, din nou, în pădure. Poteci, pâraie, ochiuri de apă, lăstăriș, ferigi, copaci și iarăși copaci. E clar, ne-am rătăcit. Brusc, dăm de un pădurar! Un bătrân care sparge lemne în fața colibei sale.

– Salut, tovarișci! îi zice Porta cum nu se poate mai amabil.

Uluit, pădurarul ridică nasul. E bătrân, bătrân de tot. Ascunși sub două sprâncene stufoase, ochii sunt de un albastru incredibil. Lăsând toporul din mână, ne măsoară curios, apoi, cu aerul cel mai firesc din lume, i se adresează lui Porta:

– Ah! Tu ești. Unde naiba ai rătăcit atâta amar de vreme?

– Am fost la război, îi răspunde Porta pe același ton. Nemții au venit iarăși, n-ai aflat?

– Adevărat? Atunci, trebuie dați afară, spune bătrânul, și cu o lovitură zdravănă despică lemnul pregătit. Cum o duce maică-ta? îl mai întreabă pe Porta.

– Bătrâna o duce bine, mulțumesc de întrebare.

– Bine. Ai căsăpit mulți nemți?

– Câțiva, cu siguranță, răspunde, modest, Porta și-i întinde bătrânului pădurar punga cu mahorcă.

– Tutun cazon, declară, sentențios, moșneagul și, fără să-i mai pese de noi, se reapucă de treabă.

La rându-ne, dispărem printre brazi, dar loviturile de topor răsună încă multă vreme în urechile noastre. Atât de mult încât, învârtindu-ne, pesemne, în cerc, ne trezim deodată în fața faimosului pod.

Atunci, Bătrânul decise să urmăm cursul fluviului în ciuda riscului de a da peste, trupe sovietice. Dealtfel, a avut dreptate. După două zile eram în pozițiile noastre și Bătrânul a putut raporta: „Misiune îndeplinită”, fără prea multe amănunte suplimentare.

Frigul devenea tot mai intens. Venise iarna. Într-o noapte se porni și primul viscol. Cum tot nu primisem mantăi, îndesam pe sub uniforme orice hârtie pe care o găseam. Nimeni nu mai credea în „măreața victorie de la Stalingrad”. Trenurile cu trupe proaspete încetaseră să mai vină, hrana și toate celelalte erau parașutate, circulau diverse zvonuri sinistre cum că rușii ne-au încercuit și n-avem scăpare. Rațiile fuseseră reduse și ordinul era să economisim muniția.


Cartea General SS poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: