"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 22 septembrie 2017: Amurgul gândurilor – Emil Cioran

Dumnezeu are tot interesul să-și vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umerii le dărâmă pe toate, căci gândurile i le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de neliniște metafizică , și el îi tulbură somnul.

Gândul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morții. El nu îmblânzește deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd își căuta pulsul prin teroarea nimicului….

Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. – Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.

Diogene, dacă se năștea după Cristos, ar fi fost un sfânt. – Admirația pentru cinici și două mii de ani de creștinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…

Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate…

Dacă ar prinde glas agitația surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naștere – doliul acestei lumi.

Tot ce nu-i uitare ne uzează substanța; remușcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea amenințătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îți umple clipele cu senzații de plumb topit în sânge.

Oamenii simpli simt remușcări în urma unui act oarecare; ei știu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese”, ei n-ar putea înțelege tăria unui chin inutil.

Remușcarea metafizică este o tulburare fără cauză , o neliniște etică pe marginea vieții. N-ai nici o vină pe care s-o regreți, și totuși simți remușcări. Nu-ți aduci aminte de nimic, dar te năpădește un infinit dureros al trecutului. N-ai fă cut nici o faptă rea, dar te simți responsabil de răul universului. Senzații de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice și-n teroarea imediată a soluțiilor.

Cu cât ești mai puțin indiferent în fața răului, cu atât ești mai aproape de remușcarea esențială. Aceasta-i uneori tulbure și echivocă: atunci porți povara absenței Binelui.

Violetul e culoarea remușcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate și melancolie, cu triumful ultimei.)

Remușcarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeți.) Un regret ridicat la rangul de suferință.

Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Apariția moralei este identică întâiului freamăt de remușcare.

Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă și zadarnică a sufletului. – Numai marea – și fumul de țigară – ne dau imaginea ei.

Păcatul este expresia religioasă a remușcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară ; ultimul, una inferioară.

Te căiești de ceva ce s-a întîmplat sub tine… Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracția răului sau a vulgarității a învins reflecția etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie și vulgaritate din orice remușcare.

În nimic nu simți mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decât interpretarea morală a acestei ireversibilități.

Răul ne dezvăluie substanța demonică a timpului; binele, potențialul de veșnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu știe diferenția rațional unul de celălalt. Dar simțim cu toții căldura dureroasă a răului și răceala extatică a binelui.

Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adânc: nevinovăție și cunoaștere.

Ceea ce deosebește remușcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioșare, un patetic al incurabilului.

Sunt atâți oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea își creează din viață o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism.

Atât animalele, cât și plantele sînt triste, dar ele n-au descoperit tristețea ca un procedeu de cunoaștere. Numai în măsura în care omul îl folosește încetează a fi natură . Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale și la câte minerale! – dar nici unui om.

Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată…

Toate momentele acelea cînd viața tace, ca să-ți auzi singurătatea… În Paris, ca și într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuiește într-un colț al conștiinței și rămâi cu tine însuți, cu umbrele și luminile tale. Sufletul s-a izolat și în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafața ta, ca un cadavru pescuit în adâncimi. Și atunci îți dai seama că mai există și alt sens al pierderii sufletului decât cel biblic.

Toate gîndurile par gemetele unei râme călcate de îngeri.

Nu poți pricepe ce înseamnă „meditația” dacă nu ești obișnuit să asculți tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunțare. Toate inițierile religioase sînt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muțenia cosmică îți spune atâtea lucruri, că lașitatea te împinge în brațele acestei lumi.

 


Cartea Amurgul gândurilor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: