"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 23 septembrie 2017: Apărarea lui Galilei – Octavian Paler

 – Numai subconștientul meu colcăie. Dorm agitat și visez tot felul de lucruri ciudate, mări noroioase, câini cu ochi omenești, pe care, dacă le-aș auzi de la altul, le-aș socoti niște aberații. Într-o noapte, camera mea se umpluse de clepsidre sparte din care curgea nisipul. Și, pe măsură ce trecea timpul, simțeam cum creștea nisipul în jurul meu. Am intrat în panică și am vrut să ies, dar, afară, vântul urla ca o cățea înnebunită că și-a pierdut puii. Am răsuflat ușurat când am zărit-o pe Ana și am încercat să mă apropii, convins că, așa, voi fi în siguranță.”Nu mă atinge”, mi-a șoptit ea. După care mi-a dat o explicație, abia deslușită, care m-a nedumerit: „Dacă îmi vei atinge acum părul sau umerii mă voi risipi și vor trebui să treacă veacuri până să renasc din nou din deșert. Stai pe loc și încearcă să rămâi liniștit, evitând să-mi spui numele ori să mă chemi.” Apoi, a tăcut, ca și cum obosise vorbind. Am stat nemișcat până ce Ana s-a întors și a deschis ușa să plece. Atunci m-a cuprins din nou panica și am mers prin nisip după ea. Când am ajuns la peretele de la ușă, am constatat că era rece, aproape înghețat. În plus, răspândea un miros dulceag, grețos, pe care-l cunoșteam de undeva. Fără să mă mai pot stăpâni, am chemat-o: „Ana”. Ea s-a oprit și s-a uitat cu reproș la mine, dându-mi de înțeles că imprudența de a o numi îi putea fi, mai devreme, fatală. I-am spus în șoaptă: „Dacă toate devin timp mort, și șerpii sunt de nisip. Nu mă pot mușca. De câte ori îi simt pe trupul meu, nu-mi rămâne decât să mă scutur de nisip…” A trebuit să aștept să se potolească vântul, ca să aud răspunsul: „Șerpii sunt adevărați, Galilei”.

 – Să ne întoarcem la momentul în care ai abjurat.

– Abjurarea era o formalitate. Speram că toată lumea va înțelege asta. Ca să scap cu viață, am retractat de formă un adevăr pe care, oricum, nu-l poate modifica nimeni. Fie că re­tractam, fie că nu, pământul tot se învârtea mai departe. Cu mine, cu inchizitorii, cu jilțurile lor, cu cei care așteptau să vadă dacă era cazul să ducă lemne în piață, pentru a înălța un rug, și cu cei care se pregăteau să asiste la spectacol. Se învârtea fără să se oprească o clipă.

– Eppur si muove, cum ai murmurat la ieșire.

– Exact. Am fost surprins să descopăr, după aceea, că mi se reproșează o formalitate. Numai buzele mele au retractat. În sinea mea, nu m-am dezis niciodată de ceea ce cred.

– Îți închipui că inchizitorii nu știau că era o formalitate? Îi crezi atât de proști încât să nu-și fi dat seama că tu rămâneai la părerile tale? Erau siguri de asta Dar pe ei nu, neapărat, ideile tale îi interesau, ci să joace o comedie, să organizeze o „formalitate”, cum zici, în care, solemn și public, să-ți repudiezi părerile pentru ca, astfel, nimeni să nu fie ispitit să se ia după tine. De asta aveau nevoie. Nu să te educe, ci să te umilească.

– Am rămas cu ce gândeam.

– Galilei, orice inchiziție urmărește să creeze două realități. Una la vedere. Alta ascunsă. Controlând realitatea aflată la vedere, Inchiziția o controlează și pe cea ascunsă. În felul acesta, oamenii se obișnuiesc că nu contea­ză ce crezi. Contează ce spui. Și fiecare spune ceea ce i se cere să spună, ceea ce simte că trebuie să spună, dacă ține să-și apere pielea. La început o face din silă, apoi din obișnuință. Și, după aceea, mulți o fac din interes. Rezultatul? Îl cunoști. L-ai văzut. Încet, încet, fiecare înțele­ge că toți cei din jur mint, se prefac, au grijă să nu riște. Și se întreabă: de ce eu aș proceda altfel? Ideea însăși de a fi sincer într-o lume în care doar ipocrizia e răsplătită ajunge să pară o nebunie, o prostie.

– Nu e normal ca oamenii să se apere? Nu toți ne naștem cu vocația de martiri.

– Așa e. Acceptă, totuși, că atotputer­nicia Inchiziției nu se bazează doar pe frică. Se bazează și pe zelul celor înfricoșați de a se arăta nepericuloși. Înfricoșați, ne grăbim să-i asigurăm pe inchizitori că gândim cum ne cer ei, nu e nici un motiv să fim bănuiți, chemați la interogatorii. Încât argumentul tău că abjurarea a fost o formalitate reprezintă, iar­tă-mă, o scuză șubredă. Inchiziția nu ținea să-ți schimbe ideile. Îi era de ajuns să dovedească tuturor că nici tu nu îndrăznești să spui ce crezi. În clipa aceea mulți oameni și-au spus, probabil, că nu mai puteau spera nimic „Dacă Galilei n-a cutezat, având probe clare că pămân­tul se învârtește, cum o s-o facem noi?” Așa că abjurarea ta a pus multor guri o pavăză. Și mai e ceva, Galilei.

– Uită-te mai bine cum își arde vara parfumurile. Ea e convingătoare fără patos.

– Bine. Dar va trebui să duc într-o zi logica mea mai departe. Desigur, dacă nu fugi de ceea ce nu-ți place să auzi.

– Nu fug. Dovadă că stăm de vorbă. Însă n-aș vrea să renunț să iau partea mea de „posibil” din ceea ce ne înconjoară, oricât aș fi de bătrân. Iarba e înmiresmată și caldă, grădini­le se încarcă de fiori și – vezi? – măslinii se înălbesc spre seară. Nu cunosc nimic mai frumos decât felul cum lumina spală chiparoșii aceștia mirați. Emoția pe care o simt în fața lor nu mă constrânge la nimic.

– Ea nu e de ajuns, totuși, pentru fericire, Galilei.

– Mie îmi ajunge. Acum, cel puțin. Parcă tot praful pe care l-am răscolit cu sandale­le mele e plin de semințe. Risipindu-l, vântul nu face decât să extindă gloria verii Nimic nu e mai greșit într-o asemenea priveliște ca nepăsa­rea, nu crezi? Restul cuvintelor mi se par inutile.

– Ploile toamnei vor face din toate acestea o amintire.

– Până la urmă, toate devin amintiri. De ce n-aș alege ceea ce am acum?

– Fericirea ta e o fericire fără oameni, Galilei.

– Te înșeli…

– Azi-noapte cineva din garda pretoria­nă a lui Nero îmi repeta mereu: „E, așadar, atât de dificil să mori?”, iar eu încercam să-l conving că acesta e un vers din Vergiliu pe care, când Nero a fost detronat, un însoțitor căruia îi ceruse să fugă împreună cu el i l-a recitat drept răs­puns. „Știu, m-a repezit el, dar așa trebuie să se întâmple. Nu mai poți dezlega tu ceea ce zeii au legat într-un fel.” Și mi-a întors spatele, mormăind: „Ăstuia îi e frică de o flacără după ce a incendiat cerul”… M-am gândit pe urmă până dimineață că singurul lucru uman la Nero a fost sfârșitul; faptul că n-a avut curajul să înghită otrava pe care și-o procurase; că s-a răzgândit după ce se gândise să se arunce în Tibru; că a ezitat să-și înfigă pumnalul în piept după ce i-a încercat vârful; abia când a auzit copitele cailor la poartă și-a deschis cu mâna tremurătoare caroti­da suspinând: „Ah, ce artist moare în mine!”… De fapt, asta m-au învățat verile. Că teama de moarte, fericirea și dragostea sunt lucruri nor­male. Și e destul să vezi totul normal, fără deformările pe care le-a impus lumii Inchiziția, pentru a-i compătimi pe cei incapabili de o asemenea teamă.

– Crezi, oare, că asta e de ajuns împotriva a ceea ce ne ucide? Tu ar trebui să știi că nu e de ajuns. Tu ai fost acolo și ai fost silit să abjuri ceva de care nu te îndoiai.

– Sunt lucruri care s-au petrecut demult.

– Dar ele te urmăresc. Și istoria ta nu-ți mai aparține.


Cartea Apărarea lui Galilei poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: