"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 22 august 2017: Eileen – Ottessa Moshfegh

Ei sunt cine sunt, de bine, de rău. Acum locuiesc singură. Fericită. Chiar voioasă. Sunt prea bătrână să mă preocupe problemele altora. Și nu îmi mai pierd timpul gândindu-mă atât de mult la viitor, să îmi fac griji despre lucruri care încă nu s-au întâmplat. Dar când eram tânără, mereu îmi făceam griji, nu doar în legătură cu viitorul meu, cât mai ales în legătură cu tatăl meu – cât mai are de trăit, ce ar fi în stare să facă, ce o să găsesc acasă când ajungeam seara de la serviciu.

Nu aveam o casă foarte drăguță. După ce a murit mama, nu i-am sortat lucrurile și nici nu le-am pus deoparte, nu am rearanjat nimic și, dacă ea nu mai era să facă curat, casa era murdară și prăfuită și plină de decorațiuni inutile și aglomerată de lucruri, lucruri, lucruri peste tot. Și cu toate astea aveam senzația că este o casă complet goală. Era ca o casă abandonată, cu proprietarii care au fugit într-o noapte ca evreii sau ca țiganii. Nu prea foloseam camera mică, sufrageria sau dormitoarele de la etaj. Pur și simplu totul stătea acolo și se umplea de praf – o revistă pe brațul canapelei de ani de zile, o bombonieră plină cu furnici moarte. Îmi aduc aminte de ea ca de fotografiile acelea cu case din deșert distruse de teste nucleare. Cred că vă puteți imagina și singuri detaliile.

Eu dormeam la mansardă, pe o saltea cumpărată de tatăl meu în urmă cu un deceniu pentru o excursie estivală cu cortul în care până la urmă nu a mai mers.

Mansarda era un loc rece, prăfuit și neterminat, unde mă retrăsesem după ce mama se îmbolnăvise. Mi-era imposibil să mai dorm în camera mea din copilărie, care se afla lângă dormitorul ei. Toată noaptea se văita, plângea și îmi striga numele. În mansardă era liniște.

Acolo sus nu ajungea prea mult zgomot de la etajele de mai jos ale casei. Tatăl meu avea un fotoliu pe care îl târâse  din camera mică în bucătărie. El acolo dormea. Era genul de fotoliu care se lăsa pe spate la acționarea unei manete, o caracteristică încântătoare la vremea achiziției. Dar maneta nu mai funcționa. Chestia ruginise într-o poziție de repaus permanent. Totul din casă era ca acel fotoliu – soios, stricat și înghețat.

Îmi aduc aminte că îmi plăcea că iarna soarele apunea atât de devreme. La adăpostul întunericului mă simțeam cumva alintată. Însă tata se temea de întuneric. Asta poate să sune ca o ciudățenie dubioasă, dar nu era. Noaptea obișnuia să aprindă aragazul și cuptorul, să bea și să privească flăcările albastre pâlpâind sub lumina slabă de deasupra. Spunea mereu că-i e frig. Și cu toate astea, se îmbrăca foarte subțire. Într-o seară anume – îmi voi începe povestea de aici – l-am găsit stând desculț pe scări, bând vinul de Xeres, cu mucul unui trabuc, între degete.

 – Biata Eileen, mi-a spus el sarcastic când am intrat pe ușă.

Era foarte disprețuitor față de mine, mă considera jalnică și neatractivă și nu se sfia să-mi spună asta. Dacă fanteziile mele din acele vremuri ar fi devenit vreodată realitate, într-o bună zi l-aș fi găsit împrăștiat pe jos, la baza scărilor, cu gâtul rupt, dar încă respirând. „Era și timpul”, aș fi spus cu cel mai plictisit ton de care aș fi fost în stare, aplecându-mă deasupra trupului lui muribund. Deci, da, îl uram, dar eram foarte supusă. În casă eram doar noi doi – eu și tata. am o soră, încă în viață din câte știu eu, dar nu am mai vorbit cu ea de peste cincizeci de ani.

 – Bună, tata, i-am spus, trecând pe lângă el pe scări.

Nu era un bărbat masiv, dar era lat în umeri și cu picioare foarte lungi, ceea ce îi dădea un aspect maiestuos. Părul cărunt și subțire i se zburlea și și-l pieptăna pe spate. Chipul său părea cu zeci de ani mai bătrân decât în realitate, și avea o expresie de scepticism uimit și permanent dezaprobatoare. Privind retrospectiv, pot spune că aducea mult cu băieții din închisoarea unde lucram eu – sensibil și furios. Indiferent de cât bea, mâinile îi tremurau mereu. Întotdeauna își freca bărbia, care era una roșie, retrasă și ridată. Trăgea de ea la fel cu ai mângâia un cap de băiețel și i-ai spune că e un ștrengar. singurul regret în viață, susținea el, era că, oricât de mult își dorise, nu putuse să-și lase și el o barbă adevărată. Așa era el – plin de regrete, arogant și în același timp, lipsit de logică.

Nu cred că și-a iubit vreodată copiii. Faptul că purta verigheta chiar și după mulți ani de la moartea mamei sugera că măcar pe mama o iubise întru câtva. Dar bănuiesc că era incapabil de dragoste, de dragoste adevărată. Era un personaj crud. Până acum nu am reușit să-l iert, altfel decât imaginându-mi că părinții lui îl băteau în copilărie. Nu este metoda perfectă, dar funcționează.


Cartea Eileen poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: