"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 22 decembrie 2016: Str. Revoluției nr. 89 – Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici

„Cu doi ani până-n decembrie 1989, nimerisem într-un loc orientat cumva strategic, la un fel de răscruce a locului sau locurilor faptei. Palatul Universul de pe strada Brezoianu se află la distanțe aproape egale, de aproximativ 500 de metri, de Piața Palatului, în care s-a spart mitingul lui Ceaușescu din 21 decembrie ’89 (era într-o joi), și Piața Universității, spre care s-a scurs și s-a strâns lume, precipitând evenimentele declanșate de fuga lui Ceaușescu, ca o prelungire a celor petrecute la Timișoara cu patru zile în urmă, cu ajutorul nemijlocit și decisiv al beneficiarilor Revoluției, care în zilele acelea și-au luat de altfel tributul a 1.400 de victime absolut inutile, purtător de blestem mulți ani de atunci încolo, asupra oamenilor și locurilor. Toată seara și noaptea ce au urmat, până-n dimineața zilei de vineri 22 decembrie, ceea ce s-a numit revoluție sau revoltă populară, diversiune sau lovitură de stat, complot internațional sau scenariu al serviciilor secrete sovietice și americane, chiar s-a înfăptuit, cuprinzând tot Bucureștiul și toată țara, oficializându-se și mediatizându-se prin Televiziunea română, proclamându-se instantaneu liberă, după ce în ziua precedentă deservise cu aceiași salariați transmiterea protestului oamenilor muncii față de acțiunile huliganilor din Timișoara.

N-aș greși prea tare așadar spunând că de doi ani așteptam la răscruce ori la cotitură, la al treilea etaj sub nivelul parterului Universului, la lumina neoanelor, într-un loc unde bezna totală din perioadele întreruperii curentului de peste zi arăta că acolo nu pătrunde nici un fir din lumina zilei – un buncăr, un soi de așezare subterană dintr-un viitor imemorial, postapocaliptic, întinsă pe vreo 700 de metri pătrați și având în centru mașinile rotative și atelierul de stereotipie (acolo se turnau paginile de plumb ale ziarelor încă din epoca interbelică), înconjurate precum o cușcă de lupte de un țarc în patrulater, din gard înalt din plasă de sârmă îmbâcsită de funingine de cerneluri tipografice. Dincolo de gard, alei de ciment acoperit de pojghițe pietrificate de funingine, ziduri și dulapuri de tablă, uși de tablă vopsite gri ale anexelor: ateliere mecanice și electrice, încăperi cu pompe de apă, hidrofoare, cazane pentru termoficare, care asigurau încălzirea celor zece etaje ale clădirii Universului, ocupate de hale și depozite tipografice, legătorie, zețărie, mașini plane, birouri de administrație și redacții… Părinții mei lucraseră cândva în unul dintre acele birouri, unde se și cunoscuseră, de altfel. Mă născusem pe aproape, pe strada Luterană, la câteva minute de mers pe jos. Un concurs de împrejurări straniu și deopotrivă implacabil a culminat cu revenirea mea în zonă, în aprilie 2009, în preajma vârstei de cincizeci și cinci de ani. După douăzeci de ani așadar, precedați de bucla mai amplă a unui periplu sinuos, îmbârligat, căruia nu mai prididesc să-i dau de cap bâjbâind prin biografia care se varsă în ficțiune și invers, am ajuns să locuiesc în locurile unde s-au petrecut evenimentele rememorate aici, din niște vremuri în schimbare pe care le-am prins în jurul vârstei de treizeci și cinci de ani.

Primul din cei doi ani până-n Revoluție mi l-am trecut în Rotativă, cu o muncă nu mai grea decât altele cu care m-am îndeletnicit în precedenții cincisprezece ani, dar extrem de solicitantă: șapte sau opt ore în schimbul de zi sau de noapte, tot într-o fugă și-o gâfâială cu manevrarea baloților de hârtie de ziar cântărind până la o tonă, căratul, montatul și demontatul, în regim de urgență, al paginilor de plumb, scosul snopilor de ziare din gura rotativelor și aranjatul lor pe cărucioarele funicularului care-i ducea la expediție. În permanență sub presiunea orei de apariție, se tipăreau acolo cotidianul de prânz Informația Bucureștiului, în schimbul de zi, Sportul, în schimbul de noapte, ambele cu tiraje bătând spre jumătate de milion de exemplare, bașca vreo douăzeci de periodice culturale, sportive, medicale, științifice, militare, ale minorităților etnice etc.

Anul experienței mele de tipograf în buncărul și-n cușca de luptă ale Universului a însemnat și un apogeu de un anume fel. A fost, ca să zic așa, cel mai lucrativ an dintre toți cei petrecuți în vastele câmpii ale muncii din epoca de aur, poate unde cât de curând aveam să simt pe propria piele binefacerile democrației originale: ani mulți, cincisprezece, șaisprezece, de sărăcie cruntă, frizând aproape la propriu moartea, potrivindu-se de minune cu statutul de scriitor liber profesionist, singura îndeletnicire pe care mi-am permis s-o păstrez în postcomunism.

În Rotativă, pe lângă salariul de pe stat, bunicel de altminteri, îmi ieșea lună de lună echivalentul a trei-patru salarii din ziare scoase-furate și vândute en gros, la jumătate de preț, vânzătorilor ambulanți. Una peste alta, câștigam ceva mai bine decât un medic, asumându-mi riscul pe care-l presupunea furtul din avutul obștesc. Cu un joc de cuvinte facil, aș putea spune că Universul era al tuturor și al nimănui, iar la o adică știam: furtul din avutul obștesc în valoare de peste 500 de lei atrăgea după sine pedeapsa penală, niște ani de pușcărie. Îmi era limpede pe ce picior dansam și pe ce sârmă umblam cărând în spinare prin centrul orașului geanta aia cu ziare; era în perioada când Miliția își făcea un trainic obiect al muncii din scotocitul în gențile suspecților, dat fiind că în zona aceea centrală fuseseră în mai multe înduri împrăștiate manifeste anticomuniste și anticeaușiste.

Fără să am vocația propagandistului ilegalist, uite că umblam zi de zi prin oraș cu pușcăria în spinare, sub forma unei genți de voiaj burdușită cu ziare, ca o prelungire a robotelii continue în atmosfera din subsolul Universului, suprasaturată de vapori de cerneluri tipografice și zgomot infernal. Cel dintâi și aproape singurul inconvenient era că nu mai aveam timp și energie pentru scris. În anul acela îmi întrerupsesem lucrul la primul meu roman și-mi pierdusem nădejdea că o să-l termin, poate nu definitiv, de vreme ce strângeam bani din ziare furate, cu care socoteam că îmi voi plăti vreodată luxul creației. Uite însă că Dumnezeu a vrut să-mi definitivez romanul înainte de a pleca din subsolul Universului.

După câteva tatonări, într-o doară, fără speranță, am reușit să obțin, tot acolo, o slujbă de instalator-fochist, pentru care eram îndreptățit altminteri. În Rotativă lucrasem ca necalificat; un loc de muncă cu ofertă permanentă și nelimitată pentru noii angajați, unde veneau puțini și încă și mai puțini rămâneau mai mult de câteva luni. Pentru slujba de instalator însă, la care accesul era greu și locurile puține, eram calificat cu asupra de măsură. Aveam o diplomă de mecanic motoare combustie internă, motorist pe scurt, și o practică de cinci ani în domeniu. Mă pricepeam la orice fel de motoare de locomotivă, instalații hidrostatice, de aer, de ulei și apă, instalații de răcire și ventilații de mai multe tipuri, transmisii, boghiuri, atacuri de osie, instalații de ungere etc. Lucrasem la Uzinele 23 August, în halele de Locomotive Montaj și-n cele de Probe. Făcusem probe cu locomotive pentru trenuri de marfă și călători pe liniile Olteniței și Ploiești, alături de recepționeri reprezentanți ai beneficiarilor căilor ferate din R.D.G., Bulgaria, Polonia, Vietnam și alte țări membre sau asociate ale C.A.E.R.-ului, în care exporta utilaj greu România comunistă. La Policolor lucrasem cu tot felul de instalații pentru prepararea rășinilor sintetice, în condiții de mediu toxic mai atroce decât în Rotativă. Lucrasem și la demolări, și la construcția primelor clădiri ale ministerelor din fața Casei Poporului, pe care am instalat primele schele. Încă de atunci (anii ’86-’87) li se spunea Ministere, cu majusculă păstrată în toate actele și planurile de sistematizare a orașului din epocă și-n conformitate cu destinația actuală. E una dintre multele ilustrări ale felului în care România urmează și va urma mulți ani de aici încolo direcția trasată de geniul acelui cizmar semidoct, ale cărui clone degenerate fac legea în România de douăzeci de ani. Clădirile bulevardului Victoria Socialismului (nume pe cât de sugestiv, pe atât de îndreptățit) alcătuiesc zona cea mai durabilă din tot Bucureștiul, aptă să reziste la cutremure de până-n 8 grade.

În ce mă privește așadar, pot spune că efuziunile vibrante ale poetului național, cum că a construit comunismul cu cărămida trupului, au avut la mine acoperire în fapte. Iar dacă epoca aceea a fost la o adică o poezie, a unei elite de vajnici mâncători de căcat de anduranță, postcomunismul (capitalismul făcut de comuniști, cei mai răi dintre ei, slugile nemernice care și-au trădat și și-au împușcat stăpânul în Sfânta zi de Crăciun) este o vastă măcelărie, în care se sacrifică (fără sau sub anestezie, conform normelor UE), se tranșează și se împarte trupul României dimpreună cu locuitorii ei.

Să revin însă la ultimele luni ale anului 1989: față de ce făcusem până atunci și la ce mă pricepeam, instalațiile sanitare erau vorbă-n vânt. Cum ar fi fost pentru un romancier redactarea unui proces verbal. Doi la sută, să zic, din panoplia de scule sofisticate pe care le folosisem în ultimii cincisprezece ani îmi erau prea de ajuns acum ca să repar robineți și să înlocuiesc țevi sparte, în maximum cinci la sută din totalul celor opt ore zilnice petrecute în camera cazanelor de la subsolul Universului, care s-ar fi putut numi birou. Chiar exista un birou acolo, achiziționat de prin redacții, vechi, din placaj băițuit cândva, scorojit, acoperit cu hârtie de ziar pe care o schimbam la două-trei zile. Erau și niște scaune și un telefon la care eram solicitat pentru avarii. Accesoriile alea aveau ceva inedit pentru mine, prin aceea că nu prea avusesem parte de așa ceva în locurile pe unde-mi câștigasem traiul. Mai era acolo o sculă nouă, care stătea în permanență lângă ușă, la-ndemână, îndemnându-te parcă s-o iei cu tine când ieșeai pe teren, pe etajele Universului: o țeavă de doi țoli, lungă de un metru și jumătate, având montată la 15 centimetri de unul dintre capete o garnitură de cauciuc de diametrul unei mingi de handbal, fixată trainic cu două șaibe de tablă. Mareșalul – așa mi l-a recomandat șeful meu, domnul Bogățoiu, un tip la cincizeci și ceva de ani, înalt de aproape 2 metri, bine clădit, cu prestanță și carismă imperiale, chiar și-n combinezonul ăla negru de tanchist pe care-l purta la lucru… Scula aia aducea într-adevăr cu un baston de mareșal, dar conotația numelui său era ceva mai complexă. Destinația îi conferea un fel de primat sau șefie printre sculele instalatorului. Foloseam Mareșalul la desfundatul closetelor din întreg Universul, în jur de o sută, turcești și tip bideu. Cu o vorbă chiar la locul ei, aș zice că acest detaliu al muncii mele îmi asigura cumva tihna scrisului (nu scriam acolo; pentru scris îmi trebuia intimitate, pe care o aveam doar acasă și care presupunea o încăpere unde să nu intre nimeni, cu ușa bătută-n cuie eventual), dar timpul petrecut la slujbă citind sau moțăind mă ajuta să ajung acasă odihnit și în formă pentru scris. Totodată, având Mareșalul pe mână, îmi permiteam adesea să mă duc la duș și să plec înainte cu o oră de ora trei, motivând inginerului-șef, care se întâmpla să treacă în inspecție pe la cazane și nu mă găsea, că m-am stropit desfundând un closet și probabil că eram la duș când m-a căutat el. Nu comenta și nu s-a deranjat vreodată să mă caute la dușuri, poate pentru că știa că-l mint și, la o adică, existau niște closete, cele din grupul sanitar al femeilor de la legătorie, care se înfundau de câte două ori pe zi și picau mereu în sarcina mea. Domnul Bogățoiu și alți colegi foloseau Mareșalul la căsăpirea șobolanilor care mișunau din abundență prin subsolul Universului, ceea ce contravenea flagrant principiilor mele: sunt împotriva vânătorii de orice fel, cu atât mai mult a șobolanilor, de care am tot avut parte prin hale și barăci, până într-atât c-am ajuns să-i socot niște întrupări ale spiritelor locurilor, ce-mi călăuzesc soarta. Deja trăiam un punct culminant al relațiilor cu acele ființe: ca nicăieri în alte părți, cea mai mare parte din timp mi-o petreceam singur cu șobolanii. țin minte că-n joia aceea ceva m-a făcut să sar brusc de pe scaun, speriind perechea de guzgani cenușii, mari cât niște cărămizi, care ronțăiau pe masă din resturile pachetului meu cu mâncare. Am sărit la ușă cu intenția nemotivată de a ieși și am încleștat mâna pe țeava Mareșalului, pe care pentru prima dată l-aș fi folosit ca o armă, fără să știu altminteri împotriva cui. Peste zgomotul unei mașini rotative care tipărea primele exemplare din Informația se mai auzea ceva ca un vuiet înfundat, de râu care se umflă. Am ieșit; de jur-împrejurul cuștii Rotativei oameni din ateliere mișunau și comentau ce auzeam de trei zile la Europa Liberă că se întâmpla la Timișoara. Un mașinist mi-a dat o dublă de Informația prin gard. Ca și ieri, ziarul era ocupat aproape în întregime de proteste ale unor personalități împotriva haosului produs de huliganii de la Timișoara. Invariabil, toți cereau Armatei, tovarășului Ceaușescu personal, să ia măsuri. Ca o reflecție a celor citite, la un difuzor din atelierul electric se auzeau discursurile de la miting. Emil Bobu, am auzit și academician-doctor, i-a cerut lui Ceaușescu să intervină în forță. și numaidecât s-a auzit glasul lui Ceaușescu. Transmisia s-a întrerupt după câteva minute, iar apoi zgomotul rotativei a amuțit și a început să crească acel vuiet de râu care se umflă și se apropie.”

Cartea Str. Revoluției nr. 89 poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: