"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 22 mai 2017: Aventuri solitare – Octavian Paler

La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieșirea din Infern, în speranța că o va vedea pe Euridice, nu-i anunță, oare, pe toți romanticii de mai târziu? Dragostea, neconsolată, a cântărețului trac pentru Euridice poate sta lângă orice mare poveste romantică. Și totul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cântecului său, care clintea pietrele din loc și domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieși din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfâșie într-o clipă de invidie și furie. Un bărbat „clasic” n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăsește fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lână.

Și ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic „creierul” e mai dezvoltat decât „inima”? Rugând-o pe Afrodita să însuflețească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion știe că statuia va primi, odată cu viața, și condamnarea morții. Totuși, nu ezită. Apoi, Icar nu e și el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci când așază un mormânt în adâncul cunoașterii de sine? În stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întâi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri și cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul și împărțea rețete de însănătoșire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stârnit admirația lui Aristotel și a lui Cicero, și vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia și spiritul, afirmând că totul se explică în lume prin „dragoste” și „ură”, în funcție de care lucrurile se organizează și se dezorganizează; la bătrânețe, acest amestec de poet, mag, aventurier și filosof a descălțat sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură și ghirlanda de lauri, predicând umilința, ca franciscanii mai târziu, și dispărând, dacă e să-l credem pe Diogene Laerțiu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ei, o capodoperă romantică.

Relațiile lui Oedip cu destinul sunt și ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbușă în veșmintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, și nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniștilor romantice. Ideea că „toate curg”, că nu te poți scălda de două ori în același râu, deoarece în fiecare clipă râul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? Într-un fel, toți romanticii au trecut prin butoiul lui. Și, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, când s-a simțit în primejdie, cum va fugi mai târziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod „înțelept”. A preferat, din motive pe care nu le cunoaștem, însă le putem bănui, „nebunia” de a sfida tribunalul, refuzând să le ofere judecătorilor săi, prin umilință ori prin alte subterfugii, vreo șansă de a-l achita. Înainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode și, probabil, între cauzele atât de încâlcite ale celebrului proces a jucat un rol important și faptul că filosoful a sfârșit prin a-i contraria pe atenieni. El a depășit „măsura”, a mers „prea departe”, a dorit sau a spus „prea mult”, iar această îndrăzneală care periclita limitele concetățenilor săi nu i-a fost iertată, ducându-l, în cele din urmă, în fața tribunalului și a paharului de cucută.

Aș fi putut spune ca Unamuno: „Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii”. Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg și mai departe, să susțin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiția să regăsească Elada și în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit „focul” antic. Au preluat doar „cenușa”. Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice.

Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase „rugăciuni pe Acropole” le-au murmurat romanticii. Și, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanșă a romantismului, care a reușit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii și-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunțat la elegie și au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Același romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneției hrănește și idealizarea antichității. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanță prea mare faptului că își cioplește piciorul patului nupțial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abține să nu exclame: Așadar, haimanaua știa că dragostea și fidelitatea trebuie să meargă împreună!


Cartea Aventuri solitare poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: