"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 23 ianuarie 2017: Despre curajul de a ne lăsa văzuți – Dragoș Bucurenci

„Am început acum ceva vreme, împreună cu sora mea, Simina, să săpăm în trecutul recent al familiei. Niște documente făcute publice de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România ne-au făcut din nou curioși în legătură cu un episod foarte puțin cunoscut din viața bunicului nostru patern. În septembrie 1948 a fost arestat pentru implicarea într-o mișcare de rezistență militară în Oltenia. A cunoscut bătăile crunte din beciurile Securității craiovene, dar a negat totul și ancheta nu l-a putut lega de celelalte grupuri de partizani. În august 1950 a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”, din care a ispășit aproape trei. A fost la Jilava, Aiud, Văcărești, Poarta Albă. Nu toți camarazii lui au primit sentințe la fel de „blânde”. Unii au ieșit abia după 15 ani, iar alții n-au mai ieșit niciodată.

Așa arăta lumea pe care am pornit s-o cercetez împreună cu Simina. În adolescență am citit amândoi foarte multă memorialistică de detenție, dar miza este acum una personală, iar emoția mult mai puternică. Pe măsură ce Simina descoperă noi documente, die că sunt amintiri ale celor care au supraviețuit, fie că sunt documente oficiale ale organelor de represiune, ne dăm tot mai bine seama că nu vom înțelege niciodată cu adevărat lumea acelor ani.

Între descrierile greu de suportat ale torturii și ale condițiilor inumane de detenție, răsar fragmente de viață cotidiană care-ți taie respirația: în puținele garnituri de tren pe care Armata Roșie nu le confiscase ca pradă de război, oameni înghesuiți unii-n alții călătoreau în beznă completă; în căminele studențești se efectuau frecvent razii care se lăsau cu oase rupte și cu arestări; țăranii sătui de șicanele Securității se refugiau în munți, ca în Evul Mediu, unde erau vânați și împușcați ca sălbăticiunile; în orașe beciurile Securității și ale penitenciarelor gemeau de „bandiți” care-și așteptau ancheta, sentința sau glonțul care să le curme calvarul.

În această lume au crescut părinții părinților mei. După patru ani de dictatură antonesciană și de război pe mai multe fronturi, „eliberarea” le-a prins, de fapt, viețile în menghina unui destin istoric și mai sumbru. Chiar și cei care nu aveau deloc de-a face cu mecanismele represiunii știau ce se întâmplă. Mizeriei vieții cotidiene de după război, noul regim „popular” îi adăugase ingredientul indispensabil oricărei revoluții: teroarea.

Oricât aș citi, mi-e foarte greu să-i înțeleg și să-i judec. România anilor ’50 pare un teatru absurd în care lupta pentru supraviețuire se dă cu un dușman bestial și irațional. A face copii și a-i crește în acele condiții mi se pare astăzi un act de curaj de-a dreptul nebun. Și îmi dau seama cât de ciudat poate să sune pentru un părinte al acelor timpuri un reproș contemporan: „nu m-ai iubit destul” sau „n-ai știut să mi-o arăți” sau „mereu a fost așa cum ai vrut tu” sau „nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place să fac”.

Nici cu generația părinților mei istoria nu a fost mai generoasă. În ultimele sale două decenii, statul polițienesc instaurat de Gheorghiu-Dej și perfecționat de Ceaușescu și-a rafinat metodele, dar și-a păstrat neschimbată menirea: aceea de a obține din partea fiecărui cetățean supunerea necondiționată în fața regimului. Față de părinții lor, generația părinților mei nu a avut nici măcar șansa de a se fi născut în libertate. Cei mai mulți dintre ei au fost educați să se supună, după ce părinții lor au înțeles că, în fața represiunii, nu există altă opțiune. Ținuți într-o sărăcie cruntă și umilitoare, urmăriți de o rețea ubicuă de informatori și de activiști, siliți să facă azi un compromis, mâine altul, înfricoșați permanent de spectrul unei Securități omnisciente și omnipotente, cei mai mulți și-au acceptat soarta și și-au văzut de viață în această pușcărie enormă care devenise România. Dacă asta se poate numi viață.

Și, din nou, mă întreb dacă noi, cei care am trăit foarte puțin în dictatură sau care nu mai avem deloc amintiri de atunci, putem astăzi înțelege cu adevărat drama acestei generații. Și nu vorbesc doar de diferența de opțiuni alimentare, deși e suficient să privești câteva imagini cu cozile și magazinele din anii ’80 ca să te treacă fiori reci pe șira spinării. Mă gândesc cât de diferit se raportează cineva care trăiește în sărăcie și su teroare la valori, comunicare, emoții față de cineva care trăiește în libertate.

Iar dacă nu putem înțelege, probabil că nici nu vom putea vreodată judeca felul în care am fost crescuți. Sigur că există eroi în orice infern, dar cred că nici Dumnezeu nu judecă oamenii simpli cu măsura sfinților. Reproșuri vor exista întotdeauna, dar nu cred că avem dreptul să ridicăm piatra și să spunem „noi ne-am fi descurcat mai bine”. Malraux spunea că nimeni nu rezistă terorii neîntrerupte. Pe măsură ce citesc, am tot mai mult senzația că dictatura comunistă din România a fost o astfel de tortură. Iar noi suntem copii celor care nu i-au rezistat.”

Cartea Despre curajul de a ne lăsa văzuți poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: