"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 22 ianuarie 2017: Bunul-simț ca paradox – Alexandru Paleologu

„Prostul modest (căci există și specia aceasta, dar din cauze obiective se împuținează văzând cu ochii) poate că nu e vătămător, dar nici aura aceea strașnică nu o are, a prostului trufaș și încântat de sine. O vorbă românească spune că prostul dacă nu-i și fudul n-are haz. Ne amuzăm pe seama lui, dar asta nu răscumpără decât destul de platonic faptul că e de obicei agresiv și setos de întâietate. Apariția lui, jovială uneori, de regulă solemnă, emană o autoritate care impute multora: un sot trouve toujours un plus sot qui l’admire.

Dar nu despre prostia fudulă mi-am propus să vorbesc acum ci despre un fenomen mult mai subtil, anume: mulțumirea de sine la oamenii deosebit de inteligenți și talentați, știutori de multă carte. Desigur, de la un anumit nivel mental oricine e în stare să se judece și nu e obligatoriu ca judecata aceasta să fie totdeauna sau precumpănitor negativă. Excesul nemulțumirii de sine e chiar mai jenant pentru terți decât contrariul său, fiindcă e crispat și fără haz: manifestarea lui prea stăruitoare e o necuviință. El dovedește un egocentrism bolnăvicios, tot așa de tiranic și obsedant ca și în cazul excesului contrariu.

În cazul acestei succinte cercetări nu intră așadar aprobarea pe care, cu mai multă sau mai puțină obiectivitate de care suntem omenește capabili, ne-o dăm de obicei nouă înșine (poate chiar, în forul cel mai interior, mai rar decât s-ar părea). Aceasta e totuși o judecată a posteriori și rezultatul de fiece dată al unei deliberări (fie ea, eventual, afectată de oarece părtinire). Ce mă interesează aici e perpetua și irepresibila satisfacție a priori, mai mult ori mai puțin vădită (după gradul de bună creștere și răbdare) pe care o întâlnim la destui oameni plini nu numai de ei înșiși dar și de remarcabile calități. Sunt unii, de pildă (cine nu cunoaște asemenea cazuri?) cu un dar deosebit al vorbirii, care uimește și place; s-ar putea bucura de o mai statornică prețuire dacă n-ar fi mut mai neobosiți decât cei mai binevoitori auditori: complezența insațiabilă cu care se ascultă îi face până la urmă nesuferiți. Plus destul de naiva lor prezumție că pentru oricine, oricând, e un noroc și un privilegiu fără pereche să asiste la strălucitele lor probe de virtuozitate dialectică și că orice interes și că orice gând intim al altuia e neglijabil față de teoriile, opțiunile, planurile și vorbele lor de spirit. (În unele momente de rea și iconoclastă dispoziție mă întreb dacă n-ar fi încăput și Socrate în această categorie).

Cu sau fără darul vorbirii, prezumția și suficiența aceasta (pe care nici o îndoială de sine nu o clatină cu adevărat, ci numai de formă, die din cochetărie, fie pentru împăcarea conștiinței) se mai manifestă și prin pedanterie, prin etalarea erudiției, chiar și printr-un anumit fel de tăcere sau un aer neglijent.

În scris, o anumită dezinvoltură, o vervă și o facondă pline de subtilitate și la curent cu toate, sau dimpotrivă, dense și criptice pagini fără punctuație sunt nu rareori expresia mulțumirii de sine mai mult decât a unei substanțe imanente.

În genere s-ar părea că satisfăcuții aceștia au permanent nevoie de admirație, ceea ce ar însemna că nu sunt chiar așa de „satisfăcuți” în accepția proprie a termenului și că trebuie mereu să epateze pe cineva pentru a fi siguri că există, așa cum fricosul exorcizează întunericul prin zgomot. De fapt sunt din capul locului epatați de ei înșiși și își contemplă mereu propria și avantajoasa lor imagine, ceea ce nu înseamnă propriu-zis „narcisism”. Narcisismul în sensul în care-l invoca Ion Barbu, de pildă, e legat de o anumită concepție cosmologică în care microcosmosul reproduce macrocosmosul și deci cel ce-și contemplă propria imagine contemplă în ea esența lumii; mulțumitul de sine contemplă însă în lume ceea ce-i pare a fi efectul propriei lui esențe, pe care nu o poate găsi în sine însuși și care nu e în fond decât o fantasmă; fără refracția sa în alții s-ar destrăma.

Substanța ființei umane se constituie cu adevărat numai prin asumarea profundă și constantă a unui autentic sentiment, ceea ce dă, cum spuneam și altădată, forță și propulsie inteligenței. Fără sentiment, inteligența se mișcă în exerciții de ordin combinatoriu; ori exercițiile combinatorii sunt prin excelență „epatante” și au totdeauna nevoie de asistență. Inteligența lipsită de sentiment intră în cercul vicios al epatării altora prin epatarea de sine.”

Cartea Bunul-simț ca paradox poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: