"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 24 august 2017: Pacientul englez – Michael Ondaatje

Era o vreme când cartografii dădeau locurilor prin care călătoreau numele celor iubiți mai degrabă decât pe ale lor. O femeie întrezărită îmbăindu-se într-o caravană a deșertului, ascunsă după o pânză de muselină ținută într-o mână înaintea sa. Iubita unui vechi poet arab, al cărei umeri de un alb de porumbiță l-au făcut să dea unei oaze numele ei. Găleata de piele revarsă apă asupra ei, ea se învelește în pânze, iar bărbatul scrib își întoarce privirea și descrie Zerzura.

Și astfel, un om în deșert se poate strecura într-un nume ca într-un izvor abia descoperit și în răcoarea lui umbrită poate fi ispitit să nu mai părăsească niciodată un asemenea adăpost. Dorința mea cea mai mare a fost atunci să rămân acolo, printre salcâmii aceia. Pășeam nu într-un loc în care nimeni nu pășise vreodată, ci într-un loc prin care trecuseră impetuoase, vremelnice semiții în scurgerea timpului – o oștire din secolul XIV, o caravană Tebu, invadatorii Senussi în 1915. Și, între aceste momente – nimic, locul a fost pustiu. Când nu a căzut ploaia, salcâmii s-au uscat, albiile au secat… până ce apa a izvorât din nou, pe neașteptate, după cincizeci sau o sută de ani. Apariții și dispariții sporadice, precum zvonurile care străbat istoria.

În deșert, cele mai iubite ape, ca numele unor amante, sunt purtate azurii în palme, intră și îți alunecă pe gâtlej. Înghiți o absență. O femeie la Cairo își arcuiește trupul alb ridicându-se din pat și se apleacă pe fereastra deschisă în plină furtună să o primească pe pielea dezgolită.

Hana se apleacă, simțindu-i rătăcirea, privindu-l, fără o vorbă. Cine este ea, această femeie?

Capetele pământului nu sunt niciodată acele puncte de pe hartă e care se străduie să le cucerească coloniștii pentru a-și lărgi sferele de influență. Pe de o parte, servitori, și sclavi, și valuri ale puterii, și corespondență cu Societatea de Geografie. Pe de alta, primul pas al unui om alb peste un mare râu, prima privire (a unui ochi de alb) asupra unui munte care s-a aflat dintotdeauna acolo.

Când suntem tineri nu ne uităm în oglinzi. Abia când devenim bătrâni, preocupați de numele noastre, de legenda noastră, de ce vor însemna pentru cei din viitor viețile noastre. Ne umplem de înfumurare, pornită din numele pe care le purtăm, din convingerile noastre de a fi fost primul ochi, cea mai puternică oștire, cel mai iscusit negustor. Abia când e deja bătrân își vrea Narcis chipul gravat.

Dar pe noi ne interesa însemnătatea pe care existența noastră o putea avea pentru trecut. Noi navigam spre trecut. Eram tineri. Știam că puterea și marile averi erau lucruri trecătoare. Adormeam toți cu Herodot. Multe din cetățile care au fost mari odinioară cu timpul și-au pierdut strălucirea, pe când altele, mari în vremea mea, altădată au fost neînsemnate […] nestatornicia lucrurilor omenești.

În 1936 un tânăr pe nume Geoffrey Clifton a întâlnit la Oxford un prieten care i-a povestit ce făceam noi. M-a contactat, a doua zi s-a căsătorit și, după două săptămâni, a zburat cu soția lui la Cairo.

Cuplul a intrat în cercul nostru – noi patru, prințul Kemal el Din, Bell, Almasy și Madox. Numele care încă ne stătea pe buze era Gilf Kebir. Undeva în Gilf se ascundea Zerzura, al cărei nume apare în scrieri arabe datând încă din secolul XIII. Când calătorești așa de departe, în timp ai nevoie de un avion și tânărul Clifton era bogat, știa să piloteze și avea un avion.

Clifton a sosit în El Jof, la nord de Uweinat. Stătea în avionul lui pentru două persoane, iar noi ne-am îndreptat spre el din tabăra de pornire. S-a ridicat în picioare în carlingă și și-a turnat ceva de băut din termos. Noua lui soție era așezată lângă el.

 – Botez acest loc Clubul în Aer Liber Bir Messaha, anunță el.

Am urmărit șovăiala prietenoasă presărată pe fața soției lui, părul ei ca o coamă de leu când și-a scos casca de piele.

Erau tineri, păreau a fi copiii noștri. Au coborât din avion și au dat mâna cu noi.

Era anul 1936, începutul poveștii noastre…

Au sărit de pe aripa biplanului. Clifton s-a îndreptat spre noi oferindu-ne termosul și am sorbit cu toții din alcoolul încălzit. Lui îi plăceau ceremoniile. Își numise avionul Ursulețul Rupert. Nu cred că iubea deșertul, dar avea pentru el o afecțiune crescută din admirația față de disciplina noastră rigidă, în care-și dorea să fie inclus – ca un student vesel care totuși respectă tăcerea într-o bibliotecă. Nu ne așteptaserăm ca el să-și aducă și soția, dar am avut, îmi închipui, o reacție politicoasă. Ea stătea în picioare acolo și nisipul i se aduna în coamă.


Cartea Pacientul englez poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: