"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 24 mai 2017: Îndurabile – Andrei Crăciun

Când am intrat în cușetă, adolescentul era deja acolo. Dacă îngerii ar avea vârste, atunci el era un înger foarte tânăr. Era blond, era zvelt și era beat. Era foarte beat.

După câteva încercări ratate de a se ridica în capul oaselor și de a ieși pe culoar, s-a lăsat păgubaș, prăbușindu-se pe spate ca un om iremediabil înfrânt. Bineînțeles că n-am avut nimic împotrivă să rămână el în patul de jos.

Adolescentul avea ceva emoționant, ca de copil, un fel de naivitate care m-a făcut să mă gândesc la brutalitatea despărțirii de lumea copilăriei și la nedreptatea trecerii la viața de adult.

Adolescența e o graniță peste care trecem din grabă, ca niște nebuni, urmându-i pe toți nebunii dinaintea noastră. Dacă ne-am gândi puțin, am vedea că nu e deloc profitabil. Dar, adolescenți fiind, iată că nu ne gândim.

Voiam să citesc o carte – era un jurnal, era jurnalul unui nebun, în care un diarist bătrân își povestea chinurile erotice, el fiind obsedat de nora sa, dansatoare și, probabil, prostituată în tinerețe; nu știam toate detaliile poveștii, și tocmai de aceea voiam să o citesc. Lumina însă l-ar fi năucit pe adolescent. Așa că eram amândoi condamnați la întuneric.

Adolescentul m-a rugat să îl trezesc atunci când va suna alarma de la telefonul său mobil. Trebuia să coboare într-un oraș al cărui nume l-a bolborosit și nu l-am înțeles. Nu l-am pus să repete.

Trenul se mișca îngrozitor de încet, neputând citi, priveam plafonul și așteptam să vină naibii nașul, care întârzia suspect de mult, când adolescentului i-a sunat celularul.

A avut un dialog cu mama dumisale, pe care nu puteam să nu-l aud, în care încerca, făcând eforturi supraomenești, să o convingă că nu, nu a băut, că i se pare ei că vocea lui, că…

Mama adolescentului probabil știa că fiul ei e la acea răscruce care îl poate duce oriunde, la heroină, la pușcărie, la spitalul de nebuni sau într-un serviciu oarecare în care să-și funcționărească viața și să se întrebe, deși mai degrabă foarte rar, la ce folosesc toate astea.

Chiar m-au înduioșat zadarnicele tentative ale adolescentului de a-și minți mama, așa că am coborât și am ieșit. La capătul culoarului, doi nași cu șepcile lăsate pe ceafă discutau, aproape conspirativ, despre politicile catastrofale ale partidului de guvernământ, care lăsase studenții să circule gratis în toate trenurile vechii companii de stat care asigura transportul pe calea ferată din țara noastră. Și era o obidă de o tristețe sfâșietoare în pofta lor de șpagă, pe care studenții nu mai aveau să o potolească niciodată. I-aș descrie drept deznădăjduiți.

Cei doi nași m-au simțit venind și au schimbat macazul, virând către starea la zi a fotbalului din țara noastră, pe care au găsit-o, de asemenea, deplorabilă, cu această observație având categoric dreptate. Nici nu s-au mai obosit să mă întrebe de bilet. Însă m-am îndepărtat și de ei, simțind chemarea unei singurătăți absolute.

Pe bătrânul nebun din carte îl cheamă Utsugi. E un nume bun pentru un diarist, dacă e un diarist japonez. Asta era în mintea mea – un gând care să acopere un gol. Ce altceva sunt gândurile noastre?

Iar cine m-ar fi privit chiar atunci ar fi putut vedea că zâmbesc, și chiar zâmbeam gândindu-mă – alt gând care să umple un gol – la nașul din Moscova-Petușki a geniului Erofeev.

Mi-ar fi plăcut să am asupra mea o sticlă de votcă din care să ne împărtășim toți, și adolescentul, și cei doi nași ruinați de politica partidului de guvernământ, și eu, care plecasem deja pe patruzeci de ani și urcam în toate aceste trenuri de noapte nu ca să ajung undeva, ci din strictă inerție.

Scriam mici note de călătorie în niște gazete muribunde care ar fi trebuit să moară, pentru că nu le citea nimeni, dar nu mureau pentru că erau ținute în viață artificial de milionari corupți și snobi.

Mă simțeam mizerabil și, dacă aș fi avut curajul unui set complet de analize, probabil că medicul de familie m-ar fi îndrumat către preot, să-mi pregătesc pledoaria în vederea judecății de apoi.

În urmă cu zece ani, în trenurile de noapte mai urcau și curve care între două stații lungi își câștigau, foarte omenește, existența. Tânăr, apelasem de câteva ori la serviciile lor și niciodată nu fusesem dezamăgit.

Ajunsesem chiar să le cunosc curvelor mele necazurile – cu bărbații, cu copiii, cu părinții. Curvele din trenurile de atunci au fost, de altfel, singurii psihologi pe care i-am frecventat.

Bineînțeles că plecaseră să-și practice, cu mai mult succes economic, meseria în Spania. Le-am pierdut urma. Dar, în lumina noilor realități financiare europene, probabil că acum activau într-o țară nordică și abia așteptau să strângă destul cât să se întoarcă în țară.

Curvele cinstite, la fel ca oricare muncitor cinstit, nu strâng însă niciodată suficient cât să nu mai fie nevoite să muncească. Doar matroanele, adică exploatatoarele, și peștii cei mari au această șansă. Nu am avut niciodată atât de puțină inimă încât să le prezint această realitate din lumea capitalului.

Se făcea tot mai frig. Și era, poate, timpul să mă întorc la adolescentul pe care îl lăsasem singur în fața atacurilor mamei sale.

Trecând pe lângă nași, i-am auzit vorbind din nou, de data aceasta despre o colegă de-a lor – o nașă. Ea se pare că-și pierduse mințile după ce suferise un atac de panică provocat de un gest al pisicii ei bătrâne, care i-ar fi sărit, fără niciun motiv, la gât, intenționând să o sfâșie și să o ucidă.

Trenul se chinuia să traverseze Carpații și era o noapte fără lună și am simțit atunci insuportabila greutate a adevărului că, dintre noi, doar adolescentul mai avea încă speranțe.


Cartea Îndurabile poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: