"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 25 mai 2017: Sezonul accidentelor – Moira Fowley-Doyle

În restul dimineții sunt grijulie, mă țin strâns de balustrade și sunt atentă pe unde merg, evitând colțuri și margini ascuțite. La prânz Alice ne urmează pe mine, Bea și Sam de-a lungul terenului de fotbal, către șinele de cale ferată din spatele școlii. Ne place să venim aici și să fumăm uneori (profesorii trec pe aici rar și dacă stăm aproape de linii suntem feriți de geamurile școlii), dar Alice, care e cu un an mai mare decât noi trei, de obicei își petrece ora de prânz la cantină, cu prietenii ei.

– Pur și simplu nu mai suport alte întrebări, spune Alice atunci când o întreb de ce stă cu noi azi. Sau să se holbeze toată lumea.

Nu mă uit la fața ei plină de vânătăi. Mie și lui Sam ne place să inventăm povești elaborate și fără sens pentru accidentele noaste din perioada asta a anului. Sigur, nu ne crede nimeni: profesorii ne spun îngrijorați să nu mai exagerăm și unii dintre colegii noștri ne fac nebuni printre dinți, dar măcar nu pune nimeni prea multe întrebări.

Alice preferă să nu vorbească niciodată despre accidente, nici măcar cu prietenii ei. O deranjează mult mai tare decât ne deranjează pe noi când oamenii din școală ne bârfesc pe la spate. Pe Alice o deranjează multe lucruri.

– A, și, își amintește imediat, mi-ar prinde bine o țigară.

Bea nu zice nimic despre faptul că Alice nu fumează. Și nici despre vânătăile ei sau despre bandajul care i se vede pe sub eșarfă. În loc de asta, stă pe marginea șanțului, cu liniile de tren la picioare și își scoate ukulele-ul și un pachet de țigări. Trage un fum dintr-una și i-o întinde lui Alice. Scoate fumul afară în timp ce zdrăngăne la ukulele, cu fața acoperită de fum. Cu aureola ei roșu-aprins de păr vopsit, pare că e în flăcări. Lângă ea, Alice, blondă și palidă, pare Albă-ca-Zăpada pe lângă Bea cea Roșie-ca-Trandafirul2. Deși Alice nu s-ar descrie niciodată ca o fată din basme.

Lui Bea îi place să spună că Alice e ca o versiune a noastră mărită cu lupa: mai degrabă practică decât poetică. Mereu am crezut că numele lui Alice ar fi mai potrivit pentru Bea, dar, mă rog, nu putem să ne alegem numele. Bea fusese numită după o eroină a lui Shakespeare, Alice, după o carte de copii. Acum nu mai puteau să facă schimb niciodată. Sam nu știe de ce i-a ales maică-sa numele ăsta, pentru că a murit înainte să se nască. Cât despre mine, mama a jurat mereu că numele meu întreg e Caramel. Uneori nici măcar nu mai cred că glumește.

Alice îi întinde țigara înapoi lui Bea, care trage câteva fumuri. Rujul lasă urme roșu-aprins pe filtru.

– Unii oameni spun că să împarți o țigară e ca și cum ai împărți un sărut, ne spune Bea în timp ce-mi întinde țigara.

Rânjesc și-mi strâng buzele pe filtru.

– Ce oameni? întreabă Alice.

Alice o interoghează pe Bea mai mult decât o facem noi, ceilalți. Poate pentru că viața lui Alice e ancorată în realitate mai mult decât ale noastre, sau așa îi place să creadă. Își spune (și ne spune și nouă, des și pe un ton ridicat) că nu crede în sezonul accidentelor sau în cărți de tarot, dar uneori mă întreb dacă spune adevărul. Ignoră toate rugămințile mamei de a se îmbrăca în straturi protectoare, dar mereu cred că asta e doar ca să nu se holbeze la ea copiii de la școală.

– Tot felul de oameni.

Bea e obișnuită cu cinismul lui Alice. Uneori mi se pare că spune lucruri și mai ridicole când e și ea de față, pentru că-i place provocarea.

– E ceva atât de intim în a-ți pune buzele acolo unde au fost buzele altcuiva cu o secundă în urmă, inhalând același aer.

Sam se întinde peste mine și ia țigara. Degetele lui se freacă de ale mele.

– Nu e aer.

Alice smulge smocuri de iarbă. Are o sprânceană ridicată, gata să-l contrazică, dar zâmbește.

– E tutun și gudron.

– Tot aia, spune Bea, oricum le inhalezi.

Îmi scot cartea și mă uit peste calea ferată. Afară încă e lumină, dar ziua se stinge ușor, ca și cum a obosit să tot insiste cu soarele și cu cântecele păsărelelor și cu mirosul de verde pe care-l au câmpiile de la periferia orașului. Ca și cum vremea asta bizar de caldă pentru octombrie s-a săturat în sfârșit să se mai joace de-a vara și așteaptă doar să înceapă ploile și vânturile de toamnă, să fie totul real din nou.

Sam se sprijină de mine și ne întindem picioarele peste linii. Picioarele mele atârnă peste fier și buruieni: Docși3 mari și roșii peste șosete groase peste picioare micuțe care se pot rupe prea ușor. Încerc să mă concentrez pe exemplarul meu uzat din La răscruce de vânturi, dar tot am viziuni cu trenul venind brusc și zdrobindu-ne membrele fragile. Încerc să mă conving că nu cred că pentru o lună în fiecare an o familie poate deveni brusc și inexplicabil predispusă la accidente. Încerc să mă prefac că nu-mi amintesc accidentele din trecut – cele rele, cele mari, tragediile.


Cartea Sezonul accidentelor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: