"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 24 martie 2017: Metamorfoza și alte povestiri – Franz Kafka

Și iată-le pe cele două fete alergând prin antreu și foșnindu-și fustele (oare când se îmbrăcase Grete atât de repede?); apoi deschiseră în pripă ușa de la intrare, dar nimeni n-o mai auzi trântindu-se din nou; probabil că o lăsaseră deschisă, așa cum se întâmplă de obicei în casele unde s-a abătut o mare nenorocire.

Gregor era acum mult mai liniștit. Așadar, cuvintele sale nu se mai înțelegeau, cu toate că lui i se păruseră deslușite, mai deslușite ca înainte, poate pentru că i se obișnuise urechea. Oricum, însă, începuseră să-și dea seama că i se întâmplase ceva anormal și erau gata să-i vină în ajutor. Sângele rece și siguranța cu care luaseră primele măsuri îl îmbărbătară. Se simțea reintegrat în societatea oamenilor și nădăjduia isprăvi mărețe și surprinzătoare din partea medicului și a lăcătușului, deopotrivă, fără a face de fapt vreo deosebire între ei. Pentru a-și drege și limpezi vocea în vederea discuțiilor ce aveau să urmeze, tuși puțin, străduindu-se s-o facă, firește, cât mai încetișor cu putință, întrucât era posibil ca și acest zgomot să sune altfel decât o tuse omenească – și nu era sigur că își va mai putea da seama de o eventuală deosebire. Între timp, în camera alăturată se făcuse o liniște adâncă. Poate că părinții ședeau la masă cu procuristul și se sfătuiau, poate că erau cu toții lângă ușă și trăgeau cu urechea.

Gregor se târî încet spre ușă, sprijinindu-se de scaun; ajuns acolo, lăsă scaunul, se izbi în ușă și se ținu drept, rezemându-se de ea – capetele rotunjite ale piciorușelor secretau o substanță lipicioasă; apoi se odihni o clipă după efortul făcut. După aceea se căzni să răsucească încet cu gura cheia în broască. Dar cu ce să apuce cheia? Din păcate, se părea că n-avea dinți ca toți dinții, în schimb mandibulele erau foarte puternice; cu ajutorul lor izbuti chiar să clintească puțin cheia, neluând în seamă faptul că se rănise, fără îndoială, de vreme ce îi curgea din gură un lichid cafeniu, care se prelingea pe cheie și picura pe podele.

– Ascultați, spuse procuristul din camera de-alături, întoarce cheia în broască.

Pentru Gregor, această îmbărbătare fu bine-venită; ar fi dorit ca toată lumea, și tata, și mama, să-i strige: „Hai, Gregor, curaj, dă-i înainte, răsucește cheia!”. Și, imaginându-și că toți îi urmăreau cu încordare eforturile, mușcă plin de furie cheia, fără a se mai gândi la nimic. Pe măsură ce cheia se răsucea, Gregor țopăia în jurul broaștei; se ținea acum doar cu gura și, după cum era nevoie, se atârna de inelul cheii sau îl apăsa în jos cu toată greutatea corpului. Clinchetul sonor al broaștei, care cedă în cele din urmă, îl trezi cu totul la realitate. Răsuflând ușurat, își zise: „Iată, n-am avut nevoie de lăcătuș”, apoi apăsă cu capul pe clanță pentru a deschide, în fine, ușa. Întrucât fu nevoit să se dea după ușă, trăgând-o după el, aceasta ajunse să fie larg deschisă și Samsa încă nu se zărea. Trebui după aceea să ocolească încet canatul deschis, și anume cu multă atenție, dacă nu voia să cadă pe spate, cât era de lung, mai înainte de a-și fi făcut apariția. Era încă preocupat de această manevră dificilă și n-avea răgazul să mai fie atent și la altceva, când îl auzi deodată pe procurist scoțând un „Oh!” sonor, asemenea șuieratului vântului; apoi, procuristul fiind cel mai aproape de ușă, Gregor îl văzu ducându-și mâna la gura întredeschisă și trăgându-se încet îndărăt, ca și cum o forță invizibilă, de intensitate constantă, l-ar fi împins afară din cameră. Mama – care, în ciuda prezenței procuristului, rămăsese cu părul încă răvășit și zburlit de somnul nopții – îi aruncă mai întâi o privire tatălui, împreunându-și mâinile, apoi făcu doi pași spre Gregor și se prăvăli grămadă, cu fustele înfoiate în jur, în timp ce fața ei, căzută în piept, nu se mai vedea deloc. Tatăl își strânse pumnii cu o mutră dușmănoasă, de parcă ar fi vrut să-l izgonească îndărăt, în camera lui, apoi privi oarecum nesigur în jur, prin odaie, își acoperi ochii cu mâinile și un plâns cu sughițuri începu să-i scuture pieptul voinic.

Deocamdată Gregor nu înaintă în sufragerie, ci se rezemă de celălalt canat al ușii, care era prins cu zăvorul, și nu-și arătă corpul decât pe jumătate; iar deasupra acestuia se ivi capul înclinat într-o parte, cu care pândea reacția celorlalți. Între timp vremea se mai luminase; de partea cealaltă a străzii se zărea acum limpede un cadru din interminabila clădire neagră-cenușie din față – un spital –, cu un șir monoton de ferestre ce străpungeau cu o notă de seriozitate fațada; ploaia continua să cadă, dar numai ca niște picături mari, bine și distinct conturate, vizibile fiecare în parte și rostogolindu-se una câte una pe pământ. Vesela pentru micul dejun se răsfăța cu îmbelșugare pe masă, întrucât gustarea de dimineață era, pentru tatăl lui Gregor, cea mai importantă masă a zilei; adeseori o prelungea ore în șir, făcând între timp lectura diferitelor ziare. Chiar pe peretele opus se afla o fotografie a lui Gregor din vremea milităriei, unde era înfățișat ca sublocotenent, cu mâna pe mânerul sabiei, zâmbind fără grijă și parcă impunând respect prin ținuta și uniforma lui. Ușa dinspre antreu era deschisă și, cum nici cea de la intrare nu fusese închisă, se puteau vedea palierul scării din fața apartamentului și primele trepte care duceau în jos.

– Ei, începu Gregor vorba, conștient că era singurul care-și păstrase cumpătul, acum mă voi îmbrăca numaidecât, voi strânge colecția de eșantioane și voi pleca. Vreți să mă lăsați să plec? Vreți? Vedeți dar, domnule procurist, că nu sunt încăpățânat și că muncesc cu plăcere; e neplăcut să tot voiajezi, dar n-aș putea trăi fără asta. Încotro plecați, domnule procurist? La magazin? Da? Veți relata totul exact, nu-i așa? Orice om poate fi pentru o vreme în incapacitate de-a lucra, dar atunci e momentul cel mai potrivit pentru a-ți aduce aminte de realizările lui anterioare și a te gândi că mai târziu, de-ndată ce dificultatea va fi învinsă, va depune cu atât mai multă sârguință și strădanie în munca lui. Știți foarte bine cât îi sunt de îndatorat domnului director. Pe de altă parte, port de grijă părinților mei și surorii mele. Sunt la ananghie, însă voi izbuti să ies din nou la liman, prin muncă. Nu-mi îngreunați și mai mult situația. Luați-mi apărarea la magazin! Știu, comis-voiajorul nu este agreat. Toată lumea își închipuie că el câștigă din plin și că duce astfel o viață îmbelșugată. Oamenii nu prea au vreun motiv special ca să chibzuiască mai îndeaproape asupra acestor prejudecăți. Dar dumneavoastră, domnule procurist, cunoașteți situația mai bine decât tot restul personalului, ba – între noi fie vorba – mai bine chiar decât șeful însuși, care, în calitatea lui de patron, se lasă adeseori ușor influențat în defavoarea unui salariat. Știți, de asemenea, foarte bine că un comis-voiajor, care mai tot timpul anului lipsește de la magazin, poate cădea ușor victima clevetirilor, întâmplării sau reclamațiilor neîntemeiate; împotriva acestora nu se poate apăra, pentru că, de cele mai multe ori, nu află nimic despre ele sau, cel mult, simte tristele lor consecințe pe propria lui piele, când se întoarce acasă, istovit de călătorie, și când nu le mai poate descifra cauzele. Domnule procurist, nu plecați fără să-mi spuneți un cuvânt, din care să înțeleg că-mi dați dreptate, măcar în parte!

Dar, la primele cuvinte ale lui Gregor, procuristul se și întoarse să plece, țuguindu-și buzele și privindu-l doar peste umărul care-i zvâcnea convulsiv. În timp ce Gregor vorbea, procuristul nu stătu o clipă locului, ci, fără a-l pierde din ochi, se retrase spre ușă încet, pe nesimțite, ca și cum un ordin secret i-ar fi interzis să părăsească odaia. Ajunse, în fine, în antreu și, judecând după mișcarea bruscă cu care își trase piciorul la ultimul pas, ai fi zis că dușumeaua sufrageriei îi ardea tălpile. Odată ajuns în antreu, întinse mâna dreaptă spre scară, de parcă ar fi așteptat de acolo cine știe ce izbăvire supranaturală.

Gregor își dădu seama că nu-l putea lăsa nicicum pe procurist să plece în asemenea stare de spirit, dacă nu voia să-și piardă slujba. Părinții nu sesizaseră prea bine situația; în decursul anilor, le intrase în cap ideea că Gregor avea existența asigurată la acest magazin pentru tot restul vieții și, în afară de asta, acum erau atât de copleșiți de îngrijorarea momentană, încât nu mai erau capabili să privească în viitor. Dar Gregor avea această previziune. Trebuia să-l rețină pe procurist, să-l liniștească și să-l câștige de partea lui; că doar întreg viitorul lui și al familiei depindeau de acest lucru! De-ar fi fost măcar sora lui de față! Ea era o fată deșteaptă, înțelegea totul; plânsese încă de când Gregor ședea întins pe spate, fără nici o grijă. Și cu siguranță că procuristul, care era sensibil la femei, i-ar fi dat ascultare; ea ar fi închis ușa apartamentului și l-ar fi descântat în antreu, până când i-ar fi spulberat spaima. Dar, tocmai acum, sora lui nu era de față, așa că trebuia să acționeze Gregor însuși. Fără a se mai gândi dacă situația actuală îi îngăduia să se miște din loc și dacă vorbele lui puteau – sau aveau șansa – să fie înțelese, Gregor părăsi canatul de care se sprijinea și porni pe ușa deschisă, vrând să-l prindă din urmă pe procurist, care se apucase, ridicol, cu amândouă mâinile de balustrada palierului. Căutând un sprijin, Gregor căzu pe numeroasele lui piciorușe și scoase un strigăt de spaimă. Dar numaidecât simți, pentru prima oară în dimineața aceasta, o senzație plăcută de satisfacție fizică; avea pământul sub piciorușe, iar acestea – după câte își putea da seama – îl ascultau de minune, ba chiar ardeau de nerăbdare să-l poarte oriunde voia; începu, în fine, să creadă că sfârșitul suferințelor lui era foarte aproape. Dar, chiar în clipa când, clătinându-se pe picioare din cauza trepidării reținute, căzu pe podea nu departe de mama sa, ba chiar în fața ei, aceasta, deși părea cu totul dusă pe gânduri, sări în sus ca arsă, întinse brațele în lături cu degetele răsfirate și țipă:

– Săriți, pentru Dumnezeu, ajutor!

Apoi își aplecă fața, de parcă ar fi vrut să-l vadă pe Gregor mai bine, după care fugi pe neașteptate înapoi, ca scoasă din minți, uitând că îndărătul ei se află masa încă pusă; se așeză în grabă pe ea ca o persoană distrată și păru să nu observe că, din cana răsturnată, cafeaua se revărsa șuvoi pe covor.


Cartea Metamorfoza și alte povestiri poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: