"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 25 martie 2017: Ultima vrăjitoare din Transilvania Vol. 3 – Alexandra – Anna Vary

Chiar și fără să fiu invizibilă, am făcut exact ce mi-a poftit inima. Am lăsat-o pe Ioana fără replica pe care o aștepta de la mine, cu gura căscată, am sărit din pat și am luat-o în jos pe scări. În bucătărie, am ignorat complet istericalele maică-mii – mi-am mai luat un suc din frigider, bricheta și pachetul de țigări de pe masă și dusă am fost. Era cât pe ce să mă ajungă din urmă în hol, urlând în continuare în legea ei, că am făcut mizerie, că să nu mai aduc lume la noi în casă fără permisiunea ei, că zici că am ajuns hotel sau casă de nebuni, că ea nu a muncit o viață întreagă ca să aibă parte de un copil lipsit de recunoștință. Am apucat mânerul ușii și am pășit afară, tocmai când mama apucase și ea clanța și gesticula nervoasă. Am trântit ușa cu putere, poate prinzându-i degetele. Nu i-ar fi stricat. Măcar, de durere, poate ar fi tăcut. Am mai apucat să văd moaca speriată a lui Emil, care, mai mult ca sigur, nu știa dacă să mai rămână să vadă de prăjitură sau să vină după mine.

Mi-am verificat buzunarele. Era bine, mai aveam și 60 de lei. N-aveam idee încotro să merg. Ăsta era dezavantajul de-a te fi certat și cu părinții, și cu prietenii: ești pe cont propriu și chiar n-ai unde să te duci. Dar, oricum, de când revenisem în București mă simțeam mult mai ok singură. Nu-mi dădea pace sentimentul că, dacă nimeni nu mă înțelege, ce rost mai are să pierd vremea în conversații superficiale, în distracție fadă, în seri plictisitoare, în care tragem fără chef de-o bere?

Era oricum o zi frumoasă, așa că m-am gândit să dau o tură prin Herăstrău. Am luat metroul, am mers puțin pe jos, am ajuns în parc și m-am tolănit pe iarbă, cu ochii închiși, lăsând doar soarele să se plimbe blând și tăcut pe corpul meu înfrigurat de așteptare.

Amintirile din noaptea în care rămăsesem cu Mathias singuri în pădure și ne refugiasem în ascunzișul pe care îl știa el, precum și tot ce urmase, erau imagini pe care nu făceam niciun efort să mi le aduc în minte. Veneau nechemate, din negura unde el se pierduse, unde dispăruse și Aneke, iubirea lui fără timp, dar și Lorena, Nori, baba cu blestemul, vraciul contesei, preoții din V… Veneau în cele mai nepotrivite momente, chiar atunci când credeam că am uitat și că pot începe să las totul în urmă. Veniseră și acum, când stăteam pe iarbă și mă chinuiam să-mi golesc mintea, să trăiesc doar senzația pe care ți-o dau iarba moale, abia ieșită din pământul umed, și cântecul vesel al păsărilor care se aude pe fundal.

Felul în care îmi spusese că are chef să-mi rupă hainele și să mă atingă, de parcă ar fi fost cea mai firească chestie din lume. Buzele lui calde pe gâtul meu și pe sânii mei. Aneke, care intrase peste noi și nu fusese deloc surprinsă. Mirosul lui și pielea lui moale, catifelată.
Nu de puține ori mă surprinsesem dorindu-mi ca Mathias să fi fost un tip normal, ca noi toți, să nu fi fost nemuritor și mai ales să nu fi fost al Anekei. Știam că l-aș fi iubit foarte mult. Să trăiască în București, să fie poate cu câțiva ani mai mare ca mine… la facultate, poate. Să aibă o mașină sau o motocicletă, să vină și să mă ia de la școală sau de la meditații. Să mergem în baruri sau în malluri, să vedem un film, să bem o limonadă. Să nu ratăm chefurile de weekend. Să ne facem praștie și să mergem pe zece cărări spre casa mea. Să se oftice maică-mea, să fie geloasă. Să ne dăm sms-uri. Mă întrebam oare cum o fi sunat vocea lui Mathias la telefon. Asta e, nu aveam să aflu niciodată.

Îi dădusem prea mult credit maică-mii, o supraestimasem. Când revenisem din V. – speriată, șocată, descumpănită, tristă, pierdută – mai întâi, timp de câteva zile, îmi aplicase tratamentul tăcerii. Așa mă pedepsea ea, chipurile. Intrasem pe ușă într-o seară, noapte aproape, murdară și obosită, venind direct de la gară, după călătoria incomodă în buda trenului. Muream de foame, dar în acealși timp eram prea agitată ca să pot înghiți ceva. Iar ea nu m-a întrebat absolut NIMIC. Nici unde ai fost toate zilele astea, nici dacă sunt ok, nici dacă m-a căutat cineva. Îmi imaginasem tot drumul că, de cum intram în casă, avea să zbiere la mine, să îmi spună că sunt o degenerată, că nu poate să creadă cum am putut face așa ceva, să mă sărut cu iubitul ei. Că a avut încredere în mine, mi-a lăsat mereu liberttae totală, iar eu mi-am bătut joc, bla, bla. Ar fi fost mai firesc să facă toate chestiile astea. Firesc, previzibil, și mai ales ceva ce ar face o mamă. Însă Dora mă privise rece, ca și cum aș fi fost o străină care a intrat din greșeală în holul nostru.

N-am mai mâncat nimic în noaptea aia. M-am dus sus, în camera mea, am făcut o baie lungă, lungă, până mi s-au încrețit buricele degetelor. Am încercat să citesc ceva, dar n-am reușit. Am intrat pe Facebook, și acolo erau atâtea mesaje, atâtea întrebări, atâtea curiozități, încât am ieșit fără să vorbesc cu nimeni, am renunțat să dau explicații. Ioana, aparent, le povestise tuturor prietenilor noștri că mama mă prinsese cu Mathias, tipul cu care umbla ea, și că ne certasem, după care eu fugisem de acasă. Împreună cu Mathias, bineînțeles. A fost un șoc să văd amici de-ai mei judecându-mă, lăsându-mi mesaje răuvoitoare în care îmi explicau cât de urât este ce am făcut. What the fuck, mi-am zis, în timp ce închideam laptopul. Daria, care umblase cu patru tipi în același timp, se trezise să-mi țină mie lecții de morală? Sabina, care îi furase iubitul surorii ei? Ce era în neregulă cu oamenii ăștia? Cât de ipocrit să fii, până la urmă?!

Am adormit scârbită și tristă. L-am visat pe Mathias, aia a fost prima noapte în care l-am visat. Venea în camera mea, îmi punea un deget pe buze, îmi spunea să nu fac niciun zgomot. Mă liniștea și îmi zicea că totul va fi bine, că nimic nu este așa cum pare la prima vedere. Și, mai ales, că nimic nu este definitiv.

„N-ai murit?”, l-am întrebat atunci, cu speranța cuprinzându-mi tot corpul ca un val cald și catifelat.

„N-am murit, Alexandra”, zisese el, și îmi zâmbise.

A doua zi, mă trezisem ceva mai împăcată. Nu știu dacă din pricina visului, sau pentru că deja trecuse puțin timp, deja imaginile cu Mathias și Aneke dispărând în apus, spre pădure, nu mai erau atât de colorate și vii în mintea mea.

Coborâsem în bucătărie, curioasă să văd în ce ape avea să se scalde Dora, dacă se sictirise deja de tratamentul tăcerii. Pe dracu’. Stătea cu o cafea în față, cu picioarele ridicate pe scaunul pe care stăteam eu de obicei, și citea Avantaje. Ca să vezi, mi-am zis, na, că ai îmbătrânit, Dora. Deja nu mai ești o Cosmo Girl, right? Ai dat-o pe Avantaje. Mereu mi se păruse o revistă pentru femei mai trecute. Iar sarcasmul ăsta… probabil îl împrumutasem de la Aneke. Dacă nu aveam s-o mai întâlnesc, nici nu vedeam multe șanse să i-l dau înapoi. Mă pricopsisem cu el pe viață.

Tot rememorând zilele de după întoarcerea mea la București, de după dispariția lui Mathias, mi-am dat seama că o luasem pe niște poteci mai ascunse din Herăstrău și ajunsesem în apropierea unui chioșc dărâmat, din lemn, care poate la vremea lui arătase romantic și retras. Era mâzgălit cu tot felul de declarații stângace de dragoste, de genul A + L = Love, cum cred că scrisesem și eu când eram la grădiniță și avusesem primul crush. Ce ciudat, nici nu mai știu cum îl chema. Soarele coborâse deja dincolo de linia clădirilor din depărtare, semn că trecuse timpul mai repede decât crezusem eu. La naiba, gândul de-a mă întoarce din nou acasă… Brr! Simțeam că acolo, la Dora, nu mă mai așteaptă nimic familiar, nimic care să mă înțeleagă sau la care să țin. Pe Ioana o pierdeam, îmi scăpa printre degete. Dacă m-ai fi întrebat unde aș fi vrut acum să fiu, ți-aș fi răspuns că o parte din sufletul meu a rămas în V., cu Aneke și Mathias (sau ce mai exista acum din ei), în timp ce o altă parte, la fel de consistentă, era acum cu Răzvan, fratele meu vitreg, de care nu mai știam nimic de săptămâni. Ultima dată când Dora vorbise cu el pe net era prin Germania, cu tatăl lui și cu noua familie, compusă din mulți membri, printre care și vreo doi copii mici. Dacă Dora ar fi ținut câtuși de puțin la mine, s-ar fi gândit să mă trimită și pe mine cu el. Să iau o pauză. De la tot. Să văd și eu o altă țară, să fac poze în piețe, să vizitez un muzeu și să merg la concerte. Să am o viață normală de adolescentă. Dar, firește, nu-i trecuse prin minte. Repeta ca o placă stricată: Bac-ul, Bac-ul, Bac-ul. Bac-ul mă-tii!

Mi-am aprins o țigară, nervoasă, și atunci am auzit pentru prima dată zgomotul care mi-a înghețat sângele în vine. În spatele meu se auzea ceva ca un fâșâit de frunze uscate, cum se aude toamna în parcuri, când vântul învârte covorul de frunze moarte. Numai că acum, la naiba, era primăvară, și nici urmă de frunze căzute pe jos. Și totuși zgomotul se auzea distinct, chiar în spatele meu. M-am retras spre foișor și m-am așezat pe lemnele umede care fuseseră cândva o bancă circulară, în interiorul lui. Ciudat, și zgomotul s-a mutat odată cu mine. Acum nu părea să se mai audă de pe alee, ci din interiorul foișorului… M-am enervat, am scos căștile, am dat volumul la maxim și mi le-am îndesat în urechi.

 


Cartea Ultima vrăjitoare din Transilvania Vol. 3 – Alexandra poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: