"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 26 martie 2017: Contele de Monte-Cristo – Alexandre Dumas

Armatorul nu așteptă să fie poftit a doua oară. Apucă de frânghia pe care i‑o azvârlise Dantès și, cu o sprinteneală care i‑ar fi făcut cinste oricărui om al mării, se cățără pe cuiele de scară bătute în bordajul pântecoasei corăbii, în vreme ce tânărul, reîntorcându‑se la postul său de secund, lăsă conversația pe seama celui pe care îl anunțase cu numele de Danglars și care, ieșind din cabina sa, venea, într‑adevăr, în întâmpinarea armatorului.

Noul personaj era un bărbat de douăzeci și cinci sau douăzeci și șase de ani, cu înfățișare destul de întunecată, slugarnic cu superiorii, obraznic cu subordonații. De aceea, pe lângă funcția sa de contabil, dintotdeauna privită cu aversiune de marinari, Danglars nu era, în general, văzut cu ochi buni de echipajul care, în schimb, îl adora pe Edmond Dantès.

– Ei bine, domnule Morrel, zise Danglars, ați aflat vestea rea, nu‑i așa?

– Da, da, sărmanul căpitan Leclère! Ce om curajos și cinstit era!

– Și mai cu seamă era un marinar grozav, cu o experiență de o viață între cer și apă, așa cum se cuvine să fie cineva însărcinat cu afacerile unei firme atât de însemnate ca Morrel și fiul, răspunse Danglars.

– Bine dar, răspunse armatorul, urmărindu‑l din ochi pe Dantès, care căuta locul de acostare, mi se pare că nu este nevoie să fii un marinar atât de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, ca să‑ți cunoști bine meseria, căci, uite, prietenul nostru Edmond și‑o îndeplinește pe a lui, după câte îmi dau eu seama, ca un om care nu mai are nevoie să ceară sfatul nimănui.

– Da, zise Danglars azvârlind spre Dantès o privire piezișă, în care scăpără o scânteie de ură. Da, este tânăr și nu se dă înapoi de la nimic. Abia de murise căpitanul, când el a și preluat comanda, fără să întrebe pe nimeni, apoi ne‑a făcut să pierdem o zi și jumătate la Insula Elba, în loc să ne întoarcem direct la Marsilia.

– Că a preluat comanda corăbiei, zise armatorul, asta era de datoria lui, ca secund. Dar că a pierdut o zi și jumătate la Insula Elba, aici a greșit. Cel puțin, dacă n‑a avut de reparat vreo stricăciune la corabie.

– Corabia era în cea mai bună stare, la fel cum sunt și eu și cum vă doresc să fiți și dumneavoastră, domnule Morrel. Am pierdut o zi și jumătate doar pentru că așa i‑a cășunat lui, pentru că a avut el poftă să pună piciorul pe uscat și‑atâta tot.

– Dantès! strigă armatorul, întorcându‑se către tânăr. Vino puțin, te rog!

– Iertați‑mă, domnule, răspunse Dantès, vin într‑o clipă!

Apoi, adresându‑se echipajului:

– Ancora la apă! strigă el.

Numaidecât, ancora căzu, iar lanțul se desfășură zgomotos. Dantès rămase la postul său, deși se afla și cârmaciul de față, până când și această ultimă manevră se încheie. Apoi, strigă iarăși:

– Coborâți drapelul până la jumătatea catargului, puneți pavilionul în bernă, încrucișați vergile!

– Vedeți și dumneavoastră, zise Danglars, se crede deja căpitan, pe onoarea mea!

– Chiar asta și este, zise armatorul.

– Da, numai că‑i lipsește numirea semnată de dumneavoastră și de asociatul dumneavoastră, domnule Morrel.

– Păi, și? De ce nu l‑am lăsa în postul ăsta? făcu armatorul. Este tânăr, știu bine, dar mi se pare foarte potrivit și are deja foarte multă experiență în meseria lui.

O umbră trecu pe fruntea lui Danglars.

– Iertați‑mă, domnule Morrel, zise Dantès apropiindu‑se. Acum, odată corabia ancorată, vă stau întru totul la dispoziție. M‑ați chemat, nu‑i așa?

Danglars se dădu un pas înapoi.

– Voiam să te întreb de ce v‑ați oprit la Insula Elba?

– Nu știu, domnule. A trebuit să îndeplinesc un ultim ordin al căpitanului Leclère care, înainte de a muri, mi‑a înmânat un pachet pentru marele mareșal Bertrand.

– Așadar, l‑ai văzut, Edmond?

– Pe cine?

– Pe marele mareșal?
– Da.

Morrel privi în jurul său și îl trase pe Dantès mai într‑o parte.

– Și ce mai face împăratul? întrebă el cu însuflețire.

– Bine, după câte mi‑am dat eu seama.

– Așadar, l‑ai văzut și pe împărat?

– A intrat în cabinetul mareșalului, în timp ce mă aflam și eu acolo.

– Și i‑ai vorbit?

– Mai precis el mi‑a vorbit mie, domnule, zise Dantès zâmbind.

– Și ce ți‑a spus?

– Mi‑a pus câteva întrebări despre corabie, despre data plecării spre Marsilia, despre drumul pe care l‑a făcut și despre încărcătură. Cred că, dacă ar fi fost goală și dacă eu i‑aș fi fost proprietar, ar fi vrut s‑o cumpere. Însă i‑am spus că nu sunt decât secundul și că vasul aparține casei Morrel și fiul. „Aha! a zis el. Cunosc firma. Acești Morrel sunt armatori din tată‑n fiu și a existat un Morrel care servea în același regiment cu mine, pe când eram în garnizoană la Valence.”

– Cât se poate de adevărat! strigă armatorul, foarte vesel. Acela era unchiul meu, Policar Morrel, care a devenit căpitan. Dantès, spune‑i unchiului meu că împăratul și‑a amintit de el și o să‑l vezi plângând pe bătrânul grognard3. Haide, haide, continuă armatorul, bătându‑l pe tânăr prietenește pe umăr, ai făcut bine, Dantès, că ai urmat instrucțiunile căpitanului Leclère și te‑ai oprit la Insula Elba, cu toate că, dacă se află că i‑ai dat un pachet mareșalului și că ai stat de vorbă cu împăratul, s‑ar putea să ai necazuri.

– Ce necazuri credeți c‑aș avea, domnule? zise Dantès. Habar n‑am ce anume i‑am dus mareșalului, iar împăratul mi‑a pus niște întrebări pe care le‑ar fi putut pune oricui. Ah! Trebuie să mă iertați, iată că ne sosesc controalele sănătății și ale vămii. Îmi dați voie, nu‑i așa?

– Desigur, fă ce ai de făcut, dragul meu Dantès!

Tânărul plecă și, când el se îndepărtă, Danglars se apropie:

– Ei, întrebă el, se pare că v‑a dat motive întemeiate pentru faptul că a aruncat ancora la Porto‑Ferrajo, nu‑i așa?

– Excelente, dragul meu domn Danglars.

– Ah! Cu atât mai bine, răspunse acesta, căci este întotdeauna neplăcut să vezi că un tovarăș de‑al tău nu‑și face datoria.

– Dantès și‑a făcut‑o pe a sa, răspunse armatorul, și nu i se poate reproșa nimic. Căpitanul Leclère i‑a ordonat escala.

– Fiindcă veni vorba de căpitanul Leclère, nu v‑a dat o scrisoare din partea lui?

– Cine?

– Dantès.

– Mie, nu! Avea vreuna?

– Mi se pare că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i‑a mai încredințat și o scrisoare.

– De care anume pachet vorbești, Danglars?

– Păi, despre cel pe care Dantès l‑a lăsat trecând prin Porto‑Ferrajo, nu?

– De unde știi că avea de lăsat un pachet la Porto‑Ferrajo?

Danglars roși.

– Treceam prin fața ușii căpitanului, care era întredeschisă, și l‑am văzut când i‑a dat lui Dantès un pachet și o scrisoare.

– Nu mi‑a vorbit despre nici o scrisoare, zise armatorul. Dar, dacă există o asemenea scrisoare, o să mi‑o dea el.

Danglars chibzui un moment.

– Atunci, vă rog, domnule Morrel, zise el, nu‑i mai spuneți nimic lui Dantès. Poate că m‑am înșelat.

În clipa aceea, tânărul secund se întoarse. Danglars se îndepărtă.


Cartea Contele de Monte-Cristo poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: