"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 26 iulie 2017: Povestea lui Genji – Murasaki Shikibu

Rangul tatălui ei nu îi îngăduise să fie numai doamnă de onoare. Socotind-o de viță nobilă, cu maniere alese, Împăratul o poftea mai întâi pe ea ori de câte ori se ivea la Curte vreun prilej de muzică sau de distracție. Iar gestul de a o reține până la prânz trăda nesăbuință.

Purtarea Împăratului ar fi putut deveni o pată rușinoasă în paginile istoriei virtuților împărătești. Stânjeniți peste măsură, nobililor de rang înalt și curtenilor nu le rămânea decât să aibă răbdare să își revină, prefăcându-se între timp că nu îi iau în seamă iubirea nebună. Și în China existase o preaiubită – frumoasa Yang Guifei – pentru care împăratul își neglijase îndatoririle, atrăgându-și revolta supușilor. Purtarea acestuia stăruia încă în amintirea multora, dar sperau că în Japonia nu se va ajunge până la sacrificarea iubitei.2 În ciuda puzderiei de necazuri îndurate, dragostea nemărginită a Împăratului i-a dat putere concubinei japoneze să le țină piept și să rămână la Curte.

Tatăl ei, Dainagon, se stinsese din viață, iar respectabila mamă, deși văduvă, se străduise din răsputeri să își crească fiica în așa fel încât să nu fie cu nimic mai prejos decât fetele de familie bună ce își croiau cu semeție drum la Curte. Nebizuindu-se însă pe un protector cu trecere, Concubina se simțea de multe ori oropsită.

Și totuși… să fi avut într-o altă viață o legătură strânsă cu Împăratul? Cum s-ar explica altfel că i-a dăruit un băiețel cum nu se poate mai drăgălaș? Maiestatea Sa ardea de nerăbdare să își vadă pruncul, așa că i-a poftit la Palat de îndată ce a trecut perioada interzisă. Copilașul era neînchipuit de frumos. Primul său născut, zămislit de Consoarta Kokiden – fiica lui Udaijin, cu sprijin puternic pe linie maternă -, avea șanse mari să devină prinț moștenitor și toți îl socoteau ca atare, recunoscând însă că nu era nici pe departe atât de frumos ca pruncul nou-venit pe lume. Deși îi acorda celui dintâi născut atenția cuvenită, Împăratul nu putea să nu-și reverse dragostea nestăvilită asupra celui mic.

Încă de la naștere nu a existat umbră de îndoială că Împăratul îl prefera în sufletul său, iar mama fiului mai mare se temea ca acesta să nu își piardă titlul de prinț moștenitor. Fusese prima consoartă a Împăratului. El venise la Palat în fragedă tinerețe și, după îndelungatul lor trai împreună, nu putea fi nepăsător la dojenile și simțămintele ei nestăpânite. Cugetul îl mustra, însă nu îndeajuns.

Cu toată dragostea năvalnică a Maiestății Sale, din pricina răutăților și intrigilor de la Palat, unde la tot pasul i se căuta pricină ori era batjocorită, Concubina își pierdea vigoarea și curajul pe zi ce trece, suferind tot mai mult. Încăperile sale se aflau în Pavilionul Kiritsubo, așezat în colțul de nord-est al Palatului Imperial. Cum Împăratul o vizita deseori sau ea răspundea chemărilor lui în noapte de și mai multe ori, aveau de trecut pe lângă locuințele altor concubine, stârnind negreșit gelozia acestora și făcându-le să născocească fel de fel de răutăți la intrările și ieșirile coridoarelor și galeriilor. O dată au împrăștiat gunoaie în calea doamnelor de onoare ce o însoțeau, pricinuind stricăciuni grave la poalele veșmintelor; altă dată, rivalele din două clădiri alăturate s-au vorbit să încuie în același timp ușile din capetele unui coridor și au țintuit-o locului pe Kiritsubo.

Aflând despre nesfârșitele umilințe îndurate și simțind-o cât se poate de mâhnită, Împăratului i s-a făcut milă de ea și a așezat-o în Pavilionul Kōryōden, legat de Seiryōden, unde își avea el încăperile. Pentru asta a trebuit să o mute pe concubina de acolo într-o aripă mai îndepărtată a Palatului. Ura alungatei a devenit de neîmblânzit.

Când vlăstarul împărătesc a împlinit trei ani, ritualul de îmbrăcare pentru prima oară a hakamei a fost plătit din vistieria imperială, pentru a nu fi cu nimic mai prejos decât cel ai fiului mai mare. Fapta nu a trecut neobservată, fiind o nouă pricină de cleveteli. Și totuși, pe măsură ce creștea, băiețelul dovedea atâta frumusețe și inteligență, încât nimeni nu îi purta vreun gând rău. Chiar și erudiții de la Curte și mulți oameni în toată firea se minunau că venise pe lume o ființă atât de aleasă.

În vara aceea, Miyasudokoro6 s-a simțit din ce în ce mai rău și ar fi vrut să se întoarcă la casa părintească, dar Împăratul nici nu voia să audă. Deși o știa firavă, nu s-a îngrijorat și a îndemnat-o să rămână la Palat ca să se întremeze. Starea ei se înrăutățea însă tot mai mult, iar în ultimele cinci sau șase zile nici nu se mai ținea pe picioare. Mama ei, văduva lui Dainagon, l-a implorat cu lacrimi în ochi să îi îngăduie să plece. Ca să nu mai îndure și alte umilințe și să nu se abată vreo nenorocire asupra fiului ei, Kiritsubo s-a hotărât să îl lase acolo și să se furișeze fără să prindă cineva de veste. Împăratul socotea că nu are cum s-o mai oprească, dar îl mâhnea peste măsură că nu o poate măcar conduce.

Chipul ei încântător devenise tot mai uscățiv, iar sufletul îi era copleșit de o tristețe nemărginită la gândul despărțirii. Nu o putea mărturisi pentru că nu îi stătea în fire. Văzând-o secătuită de puteri, Împăratul nu mai știa ce să îi facă, mintea i se golise de tot ce însemna trecut și viitor. O tot încredința de dragostea lui, cu lacrimi în ochi, însă Concubina nu mai răspundea. Licărul privirii i se stinsese și zăcea fără vlagă. Chinuit de îngrijorare, Împăratul le-a poruncit slujitorilor să îi aducă o lectică, dar tot nu își simțea cugetul împăcat. S-a întors în camera bolnavei. Nu îi venea să se despartă de ea.

 – Mi-ai făgăduit că și în călătoria spre moarte rămânem împreună. Nu se poate să mă lași singur.

Înțelegându-i prea bine simțămintele, Concubina i-a zis cu amărăciune:

 – Îmi sună ceasul și despărțirea mă mâhnește. De nu m-ar împresura moartea…

Ar mai fi avut și altele de spus, dar puterile au părăsit-o. Văzând că se stinge, Împăratul își dorea să îi fie în preajmă, numai că primise veste despre vizita unor înalți preoți, tocmiți să vină la bolnavă în acea seară pentru a rosti rugăciuni de vindecare. Despărțirea îi sfâșia sufletul, dar a lăsat-o să plece la casa părintească.

Copleșit de tristețe, Împăratul nu a închis un ochi toată noaptea. Aștepta cu nerăbdare zorii ca să trimită un mesager. Avea inima grea.

Auzind tânguirile din casa Dainagon, mesagerul s-a întors iute la Palat, descumpănit, cu vestea dureroasă: „Și-a dat ultima suflare îndată după miezul nopții”. Aflând de moartea ei, Împăratul s-a încuiat în odaie, doborât de jale. Tare ar fi vrut să îl țină alături pe băiețelul rămas fără mamă, însă datina nu-i permitea să stea în preajma copilului îndoliat. Toată Curtea ar fi făcut mare caz de un asemenea gest de neînchipuit, așa că urma să îl trimită la bunică. Micuțul nu prea înțelegea ce se petrece în jur. Le privea nedumerit pe femeile care îi slujiseră mama cum își frângeau mâinile și jeleau disperate. Îl mirau deopotrivă lacrimile necontenite ale tatălui. Despărțirea părintelui de copil e dureroasă oricând, însă acum Împăratului i se părea de neîndurat.

Oricâtă amărăciune pricinuiește dispariția celui drag, ritualul funerar se cerea împlinit. Văduva se ruga, printre suspine, ca sufletul fiicei să se înalțe la cer odată cu fuiorul de fum. A stăruit să urce în carul mortuar alături de doamnele din cortegiu. Câtă durere o fi fost în sufletul ei când a ajuns la locul incinerării de la poalele Muntelui Otagi!

 


Cartea Povestea lui Genji poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: