"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 26 iunie 2017: Leac pentru o lume banală – Christian McKay Heidicke

Inima a început să-mi bubuie în piept. Avea să plece. Nu voiam să plece. Voiam să mai rămână. Voiam să rămână undeva în câmpul meu vizual până mergeam împreună la o întâlnire și ne sărutam pentru prima dată și își dădea seama ce tip interstelar eram și că probabil ar trebui să fie prietena mea. Și în timp ce eram destul de sigur că nu exista absolut nicio șansă să ies la o întâlnire cu fata asta, dacă totuși exista, iar calea aia mi se deschidea doar dacă deschideam și eu odată gura și îi spuneam ceva, exact în momentul ăla?

– Păi, ăăă, încă mă simt cam prost pentru faza cu furtunul… De fapt, nici nu mi se pare c-că am fi…

Ea și-a întins mâna spre furtun, de parcă îi făcusem o invitație să mă stropească și ea. Nu i l-am dat. Ne-am zâmbit unul altuia.

– Te gândeai la altceva? a spus ea.

– Ăăă, de fapt, da. Poate ți-ar plăcea să, ăăă…

Serena a ridicat din sprâncene, transmițându-mi să trec la subiect.

– Ăăă, știi, poate ai vrea…

RRRRNNNT!

Temporizatorul a țârâit și m-a făcut să tresar.

Numerele mari și roșii arătau 00:00.

– Suntem puțin cam agitați, ah? a întrebat ea.

– Așa, puțin.

M-am scărpinat la ceafă și mi-am coborât privirea în pământ. Puteam să îmi simt burta și țâțele de bărbat strivite sub tricou.

– Ce ziceai? a spus Serena.

Am ezitat.

Cumva, nu știu cum, făcusem imposibilul și fusesem pentru scurt timp fermecător în fața acestei fete pe care nu credeam că aș putea să o mai văd vreodată. Iar asta m-a făcut destul de relaxat cât să o fac să râdă nu o dată, nu de două ori, ci chiar de trei ori.

Mă rog, două râsete și un chicotit, mai exact.

– Ce-ai zice de o cină? am spus eu și mi s-a oprit instantaneu respirația.

A reflectat la întrebarea mea pentru un moment, așa cum s-a gândit și automatul dacă să-mi accepte sau nu bancnota mototolită de cinci dolari.

Am dat-o în bară?

Am dat-o.

Sigur am dat-o.

– Când? a întrebat ea.

– În seara asta?

– Nu pot în seara asta.

– Mâine?

– Am treabă mâine. Sunt ocupată până joi.

– Joi? am sugerat eu.

– Hmm… a spus ea, apăsând cu un picior pe pedala bicicletei.

Puteam să jur că a aruncat o privire spre ciuperca de pe tricoul meu.

– Sună bine, mi-a zis ea.

S-a urcat pe bicicletă, cu un picior pe o pedală și unul pe asfalt.

– Te-aș îmbrățișa de la revedere, dar știi tu, a zis, încruntându-se la tricoul ei umed.

– Corect, am spus eu. Poate ne îmbrățișăm joi.

Asta era cea mai idioată chestie pe care aș fi putut să o spun. Dar Serena a chicotit.

O, Doamne, dacă se răzgândea până joi?

– Pot să te sun?

– Nu, a spus ea.

Inima mi-a picat din piept. Dar apoi Serena s-a bătut ușor peste buzunarul gol al blugilor.

– N-am telefon. Nici pe Facebook nu sunt.

O partizană a luddismului! Fata asta era anti-tehnologie. De asta mergea pe bicicletă. De asta adusese vorba de un casetofon. De asta nu l-a recunoscut pe Super Mario de pe tricoul meu. Mi-am făcut rapid o listă în minte cu lucruri despre care să nu aduc vorba cât timp ies cu ea. Adică despre cam tot ce însemna viața mea.

Și-a ridicat și celălalt picior de pe asfalt și a început să pedaleze în cercuri mici prin parcarea spălătoriei, apropiindu-se și depărtându-se de mine.

– Ne vedem în față la Mandrake’s, pe Broadway, a spus. Știi locul?

– Ăăă, nu.

– E foarte mișto. Și nu cer niciodată buletinul. Te aștept acolo la șapte.

Și-a îndreptat ghidonul și a pornit pedalând pe trotuar.

– Perfect! i-am strigat, făcându-i cu mâna în care țineam furtunul. Ne vedem la Mandrake’s, joi la șapte!

A dispărut după colț.

Mergeam la o întâlnire. Mergeam la o întâlnire în viața reală. Dintr-odată, viitorul nu mai arăta ca un câmp de luptă. Cerul senin de iulie arăta aproape drăguț.

Telefonul mi-a vibrat iar.

Nu mai exiști pentru noi.

Am zâmbit. Pentru prima dată după mulți ani, nu îmi păsa deloc de Arcadia. Sau de Cavalerii Spectrali. Tocmai avusese loc un miracol.

Dar poate că ar trebui să mă întorc pentru un ultim joc înainte să încep să mă pregătesc pentru întâlnire.

Xterra era încă destul de murdară. Reușisem să curăț doar partea din față și rămăsesem fără mărunțiș. Asta e. Casey putea să reziste cu portbagajul murdar câteva zile.
Pe drumul spre casă nu am putut să-mi șterg zâmbetul tâmp de pe față. Îmi imaginam cum o făceam pe Serena să râdă din nou și din nou la cină. Ar trebui să îmi găsesc ceva drăguț de îmbrăcat. Asta era sigur. Ar trebui să mă epilez cu ceară pe fund? Lumea chiar face asta? Și dacă da, unde? Și putea omul care m-ar epila să semneze că, dacă mă va vedea în public, spre exemplu la o întâlnire la Mandrake’s, se va preface că nu mă recunoaște? Epilatul spatelui și al umerilor era o necesitate. Serena era o cauză care merita asta, eram sigur. Dar dacă mă aplecam în timpul întâlnirii să iau ceva de pe jos și mi se ridica tricoul, iar ea vedea că, practic, eram un hobbit supraponderal? Puteam să slăbesc vreo treișpe kilograme până joi? Probabil că nu. Dar ei nu părea să-i pese de greutatea mea.

Sau îi păsa?

Dacă da, ar fi recunoscut?

Probabil că nu.

Sau da?

Am tras adânc aer în piept și am zâmbit. M-am gândit că aveam patru zile întregi la dispoziție să reflectez la lucrurile astea.

Se pare că am avut de fapt doar vreo patru minute.


Cartea Leac pentru o lume banală poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: