"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 27 aprilie 2017: Când înflorește liliacul – Martha Hall Kelly

A râs, ceea ce m-a făcut să mă trag înapoi. Un râs atât de sincer, ceva foarte rar întâlnit în societatea politicoasă, mai ales când era vorba de glumele mele.

L-am condus pe Monsieur Rodierre în culise și am fost uluită de imensitatea scenei, de două ori mai mare decât oricare dintre cele pe care mă aflasem pe Broadway. Ne-am uitat către sala de bal, la marea de mese luminate de lumânări, ca niște nave împodobite cu flori plutind în întuneric. Deși abia luminat, candelabrul de cristal Waterford și cele șase mai mici din jurul lui scânteiau.

– Scena asta este enormă, am remarcat eu. Vă descurcați?

Monsieur Rodierre s-a întors către mine.

– Asta e meseria mea, Miss Ferriday.

Temându-mă că n-aș face decât să-mi atrag replicile lui acide, l-am lăsat pe Monsieur Rodierre în culise, cu textul cuvântării sale, încercând să nu mă mai gândesc la pantofii maro de antilopă. M-am îndreptat grăbită către sala de bal, ca să văd dacă Pia respectase schema mea de așezare a invitaților, mai detaliată și mai periculoasă decât un plan de zbor Luftwaffe. Am văzut că pur și simplu aruncase câteva cărți de vizită pe cele șase mese Rockefeller, așa că le-am aranjat din nou și mi-am luat locul lângă scenă, între bucătărie și masa de onoare. De jur împrejurul încăperii vaste se ridicau pe trei niveluri boxe capitonate în roșu, fiecare conținând propria sa masă. Toate cele o mie șapte sute de locuri aveau să fie ocupate – o mulțime de oameni nefericiți dacă lucrurile nu mergeau bine.
Oaspeții s-au adunat și s-au așezat la locurile lor, un ocean de fracuri, diamante vechi de mină și destule rochii de pe rue du Faubourg Saint-Honoré pentru a goli majoritatea celor mai bune magazine din Paris. Numai cingătoarele ar fi fost suficiente pentru ca Bergdorf și Goodman împreună să-și îndeplinească pe trei sferturi planul de vânzări.

Un șir de ziariști s-au adunat lângă mine, scoțându-și creioanele de după ureche. Oberul stătea pregătit alături de mine, așteptând semnalul pentru a începe servirea. Și-a făcut apariția în sală și Elsa Maxwell – mare bârfitoare, gazdă de petreceri profesionistă și o susținătoare nec plus ultra a propriei persoane. Oare o să-și scoată mănușile pentru a scrie lucruri îngrozitoare despre seara asta în rubrica ei sau doar o să țină minte întreaga oroare?

Mesele erau aproape pline când a ajuns doamna Cornelius Vanderbilt, pe care Roger o știa ca „Alteța Sa”, cu colierul ei de diamante pe patru șiruri de la Cartier aruncând flăcări de la gâtul ei. În clipa în care fundul doamnei Vanderbilt s-a instalat pe scaunul ei, iar etola sa albă de vulpe, cu capul și picioarele animalului incluse, a fost lăsată pe spătarul scaunului, am dat semnalul că servirea mesei putea începe. Intensitatea luminii a scăzut și Roger a urcat greoi pe podiumul aflat sub lumina reflectoarelor, în aplauzele entuziaste ale audienței. Niciodată nu mă mai simțisem atât de agitată, nici când eu eram cea de pe scenă.

Mesdames et Messieurs, ministrul de Externe Bonnet vă transmite sincerele sale păreri de rău, dar nu poate fi în seara aceasta aici.

Mulțimea a zumzăit, neștiind prea bine cum să reacționeze la dezamăgire. Puteau să-și ceară banii înapoi prin poștă? Trebuiau să sune la Washington?

Roger a ridicat o mână.

– Dar am reușit să convingem un alt francez să vorbească în această seară. Deși nu deține un rol în guvern, el este distribuit într-unul dintre cele mai bune roluri de pe Broadway.

Oaspeții au început să șușotească între ei. Nimic nu se compară cu o surpriză, cu condiția să fie una bună.

– Vă rog să-mi permiteți să vi-l prezint pe Monsieur Paul Rodierre.

Monsieur Rodierre a trecut pe podium și s-a îndreptat către centrul scenei. Ce naiba făcea? Lumina reflectoarelor a șovăit în jurul scenei câteva momente, încercând să-l localizeze. Roger s-a așezat la locul lui, lângă doamna Vanderbilt. Eu stăteam în picioare, în apropiere, dar totuși suficient de departe pentru a nu putea fi strânsă de gât.

– Îmi face o plăcere deosebită să mă aflu aici în această seară, a spus Monsieur Rodierre, după ce fasciculul de lumină s-a fixat asupra lui. Îmi pare nespus de rău că Monsieur Bonnet nu a reușit să ajungă.

Chiar și fără microfon, vocea lui Monsieur Rodierre umplea sala, iar el practic strălucea în lumina reflectoarelor.

– Sunt un înlocuitor modest pentru un invitat atât de distins. Sper că nu au fost probleme cu avionul său. Sunt sigur că, dacă ar fi așa, președintele Roosevelt i-ar trimite bucuros un avion nou.

Un hohot de râs nervos a vuit prin sală. Nici nu trebuia să mă uit la ziariști ca să știu că scriau. Roger, un adevărat maestru în arta discuțiilor tête-à-tête, a reușit să vorbească cu doamna Vanderbilt și în același timp să-mi arunce o privire ucigătoare.

– Sigur, nu vă pot vorbi despre politică, a continuat Monsieur Rodierre.

– Slavă Domnului! a strigat cineva de la o masă din fundul sălii, iar mulțimea a râs din nou, mai tare de data asta.

– Dar vă pot vorbi despre America pe care o cunosc, un loc care mă surprinde în fiecare zi. Un loc unde oamenii cu mintea deschisă acceptă bucuroși nu numai teatrul francez, cărțile, cinematografia și moda franceză, dar și poporul francez, în ciuda greșelilor noastre.


Cartea Când înflorește liliacul poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: