Citatul zilei – 28 aprilie 2017: Supraviețuitoarea – Alexandra Oliva

Ușa micului magazin alimentar atârnă crăpată și strâmbă în cadru. Intru precaută, știind că nu sunt prima care caută mâncare aici. Chiar lângă intrare, un carton de ouă este răsturnat. Măruntaiele galbene-verzui ale unei duzine de figurine zac pe podea, expirate de mult. Restul magazinului nu arată mai bine decât ouăle. Rafturile sunt în general goale, iar multe vitrine au fost răsturnate. Observ camera instalată în colțul tavanului, dar nu privesc direct spre ea, iar când pășesc mai departe, o duhoare cumplită mă asaltează. E un miros de putred, de produse lactate stricate în vitrinele frigorifice deschise, scoase din priză. Constat că există și alt miros, unul pe care mă străduiesc din răsputeri să-l ignor în timp ce îmi încep căutările.

Între două culoare, o pungă cu chipsuri de porumb s-a împrăștiat pe dușumea. Un pantof a cărui urmă încă se vede a transformat o mare parte din grămadă în firimituri. Un pantof mare, cu un toc zdravăn. O gheată, cred. Îi aparține unuia dintre bărbați – nu lui Cooper, care susține că n-a mai purtat ghete de ani de zile. Poate că-i a lui Julio. Mă las pe vine și iau un chips. Dacă e proaspăt, voi ști că a trecut recent pe-aici. Îl zdrobesc între degete. Este rânced. Asta nu-mi spune nimic.

Mă întreb dacă să-l mănânc. N-am mai mâncat de când am intrat în căsuță, de dinainte de a mă îmbolnăvi, iar asta s-a întâmplat cu câteva zile în urmă, poate cu o săptămână, nu știu. Îmi este atât de foame, că nici nu mai simt. Îmi este atât de foame, că nici nu-mi mai pot controla bine picioarele. Mă tot pomenesc că mă împiedic de pietre și rădăcini. Le văd și încerc să pășesc peste ele, dar degetele picioarelor se lovesc de ele, iar eu mă poticnesc.

Mă gândesc la camera de filmat, la soțul meu, care mă privește mâncând chipsuri de porumb de pe podeaua unui magazin alimentar de la țară. Nu merită. Probabil că mi-au lăsat altceva. Las chipsul să-mi cadă din mână și mă ridic. Mișcarea îmi provoacă amețeală. Fac o pauză pentru a-mi recăpăta echilibrul, apoi mă îndrept spre standul cu fructe și legume. Zeci de banane putrede și de sfere maronii dezumflate – mere? – mă privesc când trec pe lângă ele. Deja simt foamea și mă înfurie că ei au permis atâta risipă de dragul atmosferei.

În cele din urmă, o licărire sub un raft de jos. Mă las în mâini și în genunchi. Busola de pe șnurul de la gât se lovește de dușumea. Bag busola între tricou și bustieră, iar în timp ce fac asta, remarc că bulina albastră precum cerul de pe marginea de jos aproape că a dispărut din cauza frecării. Sunt atât de obosită, încât trebuie să fac un efort pentru a-mi aminti că asta nu are importanță – tot ce înseamnă este că stagiarului care a primit această sarcină i s-a dat o vopsea ieftină. Mă aplec și mai mult. Sub raft se află un borcan cu unt de arahide. O mică fisură pornește de sub capac și dispare în spatele etichetei chiar deasupra literei O de la „organic”. Îmi trec degetul peste fisură, dar nu simt spărtura sticlei. Firește că mi-au lăsat unt de arahide. Nu pot să sufăr untul de arahide. Bag borcanul în rucsac.

Vitrinele frigorifice sunt goale, cu excepția câtorva cutii de bere, pe care nu le iau. Sperasem să găsesc apă. Unul dintre bidoanele mele este gol, iar în al doilea, plin doar pe sfert, care îmi atârnă pe lângă corp, apa se clatină. Probabil că unii dintre ceilalți au ajuns aici înaintea mea – și-au amintit să-și fiarbă toată apa, așa că nu și-au pierdut zile întregi vomitând singuri în pădure. Indiferent cine a lăsat acea urmă – Julio sau Elliot, sau puștiul asiatic cu față de tocilar al cărui nume nu mi-l amintesc -, a luat toate lucrurile bune, așa că asta înseamnă să fii ultimul: un borcan crăpat cu unt de arahide.

Singura zonă a magazinului unde n-am căutat este cea din spatele casei de marcat. Știu ce mă așteaptă acolo. Mirosul pe care nu recunosc că-l simt – de carne stricată, de excremente de animal și o urmă de formaldehidă. Miros despre care ei vor să cred că este de om mort.

Îmi acopăr nasul cu tricoul și mă apropii de casa de marcat. Manechinul lor e unde mă aștept să fie, în spatele tejghelei, cu fața în sus pe podea. Pe ăsta l-au îmbrăcat cu o cămașă din flanel și cu pantaloni de șantier. Respirând prin tricou, mă duc în spatele tejghelei și trec peste manechin. Mișcarea stârnește un roi de muște care zboară bâzâind spre mine. Le simt piciorușele, aripioarele și antenele gâdilându-mi pielea. Pulsul mi se accelerează, iar aerul expirat se ridică, aburindu-mi partea de jos a ochelarilor.

E doar o altă Provocare. Asta-i tot ce este.

Văd pe dușumea o pungă cu un mix de alune și fructe uscate. O înșfac și mă retrag printre muște, peste manechin. Ies pe ușa crăpată și strâmbă, care scârțâie de parcă ar aplauda în bătaie de joc ieșirea mea.

 – Să te fut! șoptesc eu cu mâinile pe genunchi, cu ochii închiși.

Vor trebui să taie asta la montaj, dar îi fut și pe ei. Înjurăturile nu sunt interzise.

Simt vântul, dar nu și mirosul pădurii. Singurul miros pe care îl simt este duhoarea manechinului. Primul nu mirosea atât de rău, dar era proaspăt. Acesta și cel pe care l-am găsit în căsuță presupun că s-a vrut să pară mai vechi. Expir cu putere în vânt, dar știu că vor trece ore până voi scăpa de duhoare. Nu pot mânca până atunci, indiferent cât de mare nevoie are corpul meu de calorii. Trebuie să plec, să mă îndepărtez de locul ăsta. Să găsesc apă. Îmi spun aceste lucruri, dar mintea mea se tot întoarce la altceva – la căsuță și la al doilea manechin. Cel în albastru. Prima provocare adevărată din această etapă a devenit o amintire gelatinoasă, care îmi distrage atenția de fiecare dată.

„Nu te gândi la asta”, îmi spun eu. Porunca este inutilă. Preț de câteva minute, aud țipetele manechinului în vânt. Iar după aceea – destul! -, îmi îndrept trupul și bag punga cu mixul de alune și fructe uscate în rucsacul negru. Îl pun pe umăr și îmi șterg ochelarii cu marginea tricoului din microfibre, cu mâneci lungi, pe care îl port pe sub jachetă.

Apoi, fac ce am făcut aproape în fiecare zi de când Cangurul-pitic a plecat – merg și caut Indicii. I-am zis „Cangurul-pitic” pentru că nici unul dintre cameramani nu a vrut să-și spună numele, iar aparițiile matinale ale acestuia mi-au amintit de o excursie cu cortul în Australia, făcută cu ani în urmă. În ziua a doua, m-am trezit într-un parc național de lângă Jervis Bay și am găsit un cangur-pitic de mlaștină gri-maroniu, care stătea în iarbă și se uita la mine. Nu era mai mult de un metru și jumătate între noi. Dormisem cu lentilele de contact puse, dar, cu toate că ochii mă înțepau, am văzut clar fâșia de blană deschisă la culoare de pe obrazul cangurului. Era atât de frumos! Privirea pe care am primit-o în replică la admirația mea mi s-a părut evaluatoare și impunătoare, dar și cu totul impersonală – ca obiectivul unei camere.

Desigur, analogia este imperfectă. Cangurul-pitic nu este nici pe departe la fel de frumos precum cangurul, iar un turist care s-ar trezi și ar țipa „Cangurul!” nu l-ar face să se îndepărteze țopăind. Însă Cangurul-pitic era întotdeauna primul care venea, primul care își îndrepta camera spre chipul meu și nu spunea „bună dimineața”. Iar când ne lăsau la tabăra de bază, el era cel care apărea exact când trebuia pentru a obține toate mărturisirile pe care le dorea. A fost la fel de sigur ca răsăritul soarelui, până în a treia zi a acestei Provocări Individuale, când soarele a răsărit fără el, a traversat cerul fără el, a apus fără el – iar eu am gândit: „Era de așteptat să se întâmple asta până la urmă”. În contract scria că vom fi pe cont propriu intervale îndelungate, monitorizați de la distanță. Eram pregătită pentru asta, ba chiar abia așteptam – să fiu urmărită și judecată discret, nu fățiș. Acum, aș fi încântată să-l aud pe Cangurul-pitic apropiindu-se cu pași grei prin pădure.

M-am săturat atât de tare să fiu singură!

După-amiaza de vară târzie se scurge încet. Sunetele din jurul meu parcă sunt în straturi: târșâitul pașilor mei, loviturile unei ciocănitori aflate în apropiere, foșnetul vântului care necăjește frunzele. Din când în când, se aude câte o pasăre, un dulce ciripit „cip, cip, cip, cirip cip”. Să identific ciocănitoarea a fost ușor, dar a doua pasăre nu știu ce este. Îmi distrag atenția de la sete imaginându-mi cărei păsări i-ar putea aparține ciripitul. Cred că uneia mici. Strălucitor colorată. Îmi închipui o pasăre care nu există – mai mică decât pumnul meu, cu aripi de un galben aprins, cu căpșorul și coada albastre, de culoarea tăciunilor arzând mocnit pe pântec. Desigur, ar trebui să fie un mascul. Femela ar fi de un maroniu anost, așa cum se întâmplă adesea în lumea păsărilor.

Cântecul păsăricii de culoarea tăciunilor aprinși se aude pentru ultima oară în depărtare, apoi tot ansamblul sunetelor devine mai slab în absența sa. Setea îmi revine, mai puternică. Simt în tâmple înțepătura deshidratării. Apuc bidonul aproape gol, îl simt cât este de ușor și pipăi bandana albastră legată de bucla de plastic a capacului. Știu că trupul meu poate rezista câteva zile fără apă, dar nu mai suport uscăciunea din gură. Sorb cu grijă, apoi îmi trec limba peste buze pentru a linge umezeala rămasă pe ele. Simt gust de sânge. Îmi ridic mâna – când o retrag, văd că baza degetului mare este pătată cu sânge. Zărindu-l, simt crăpătura din buza de sus. Nu știu de când o am.

Apa este prioritatea mea. Cred că merg de ore întregi. Umbra mea e acum mult mai lungă decât atunci când am ieșit din magazin. Au trecut câteva ore, dar n-am mai văzut nici un magazin și nimic marcat cu albastru. Încă simt mirosul manechinului.

În timp ce merg, încerc să calc pe umbra genunchilor. Este imposibil, dar îmi distrage atenția. În asemenea măsură, încât nu zăresc cutia poștală decât abia când aproape că trec de ea. Are formă de păstrăv, numărul casei fiind format din solzi din lemn de toate culorile. În spatele cutiei începe o alee lungă, care șerpuiește printre stejari albi și mesteceni ocazionali. Nu văd casa care ar trebui să se afle la capătul aleii.

Nu vreau să mă duc acolo. N-am mai intrat într-o casă de când o mână de baloane albastre m-a condus la o căsuță cu interiorul albastru, atât de mult albastru. În care lumina era vagă, iar un ursuleț de pluș mă privea.

Nu pot s-o fac.


Cartea Supraviețuitoarea poate fi achiziționată de la: