"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 28 august 2017: I.R.En. – Sandra Coroian

Deveneam din ce în ce mai confuză și simțeam cum prezența lui Hami mă bulversează și mai mult. Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu ea? M-am uitat preț de câteva clipe la arma care îmi zăcea inertă în mâini, în timp ce un gând macabru îmi străbătu mintea.

 – Vreau să mă omori.

Hami mă privi șocată, cu ochii umezi. Ce îi ceream de fapt? De ce îi ceream așa ceva? Chiar nu exista nicio altă cale de a ieși din încurcătura asta? Atât de banal să fie totul? De ce mă așteptam oare ca Jason să apară din clipă în clipă și să mă scoată din locul ăsta îngrozitor? Poate că cealaltă eu își juca atât de bine rolul, încât nici nu a realizat că nu mai sunt eu. Oh, Jason! Suntem numere. Doar o combinație infinită de numere, care, la rândul ei, este reprogramată la infinit. Ne mințim zilnic că suntem liberi, că trăim într-o lume mai curată, unde criminalitatea a scăzut, unde bolile, chiar și cele mai grave, sunt tratate într-o fracțiune de secundă, unde ne putem măsura nivelul de energie al corpului, pulsul și multe altele. Ne mințim că suntem fericiți, dar nu știm de fapt ce înseamnă fericirea și cu toate că suntem o specie atât de evoluată, suntem niște primitivi. Hami, persoana care a dispărut acum câțiva ani buni, care a încetat să mai existe în sisteme sau arhive, stă acum în fața mea, fără a-și aduce aminte de propria persoană, doar fragmente, frânturi din ce era cândva. Jason, partenerul meu care vedea lumea atât de diferit, tocmai din cauza ei, condus de dorința de a o găsi, nu are nici cea mai mică idee că ea se ascundea chiar aici, sub nasul nostru. L-aș fi contactat, i-aș fi spus… Ne-am fi bucurat de succes împreună. Asta, dacă nu aș fi blocată aici. [Daikim], codul care interzice luarea unei vieți, chiar dacă este vorba de propria ta viață. Un cod pe care l-am respectat  pentru că am fost constrânsă să îl respect. Dar acum? Ce mă mai poate opri acum? Imaginea lui Jami începe să se piardă, devenind tot mai transparentă.

 – Stai! am încercat să îi spun ca și cum asta ar fi oprit-o. Cum rămâne cu ce ți-am cerut?

 – Îmi pare rău, Cehel. Nu am cum să te ajut Ceea ce-mi ceri, o poți face doar tu.

 – Dar nu cred că mă va lăsa sistemul.

Încercam să găsesc un răspuns logic pentru ezitarea mea.

 – Ai impresia că sistemului îi mai pasă de tine acum? De ce crezi că te afli aici?

 – Imposibil.

 – Mereu spui asta. Nu mai am timp aici.

 – Ce vrei să spui? Unde pleci? Ia-mă și pe mine! i-am spus, disperată.

 – Nu ai cum să vii cu mine. Nici eu nu știu unde merg. Fie ca Elohim să îți ofere răspunsurile de care ai nevoie.

 – Elohim?

 Dar Hami nu mai avea cum să-mi răspundă, căci a dispărut brusc în fața ochilor mei. Hami!

 – Hami! am strigat, dar… nimic.

M-a lăsat singură în spațiul fără ieșire, cu pereți invizibili, imposibil de penetrat.

Doar eu puteam face ceea ce i-am cerut lui Hami. Doar eu pot încălca codul [Daikim]. Îmi privesc din nou arma și simt cum sudoarea îmi împânzește fruntea și șira spinării. Instinctul supraviețuirii mă oprea constant din a-mi lua viața, căutând orice alt mod de scăpare din locul pustiu în care mă aflu. Instinctul de supraviețuire ar încerca orice, înainte a se resemna și a mă lăsa să fac ce vreau. Am ridicat arma și am încercat să penetrez pereții invizibili. Nimic. Gloanțele cădeau imediat ce loveau peretele, fără a lăsa vreo zgârietură măcar. Am tras aer adânc în piept, apoi am analizat încărcătorul. Un singur glonț. Să fie un semn? Am închis ochii. Țeava rece, metalică, îmi lăsa un gust amar în gură și îmi dădea o senzație puternică de greață. Nu trebuia decât să apăs pe trăgaci și voi fi liberă. Am citit cândva că după ce mori, creierul mai conștientizează ce se întâmplă în jur preț de câteva minute. Dar dacă îl zdrobești? Dacă îl împrăștii întrerupând conexiunile nervoase, oare se mai întâmplă același lucru? Analizam prea mult.

Apasă, Cehel, e tot ce mai poți face acum.

*

Îmi simțeam gura uscată, limba împietrită și buzele asprea. Analizează! Am dat comanda, dar nu se întâmpla nimic. Analizează! Am insistat, dar n-am primit niciun fel de informație. Ochii mi se întredeschideau atât de greu, ca și cum mi-ar fi fost agățate niște greutăți de fier de pleoape. Lumină. Lumina puternică mă orbea, provocându-mi o durere insuportabilă de cap. De unde venea lumina asta? Oare m-a găsit Jason și m-a dus la recuperare? Chinuindu-mă să mă uit printre gene, mi-am văzut mâinile prinse în perfuzii. Le-am smucit cu putere, clipind încontinuu pentru a-mi regla vederea. Globii oculari mi se adânceau în orbite; era ca și cum nu i-aș mai fi folosit niciodată până acum. Încercam din răsputeri să mă ridic, dar ceva mă ținea în loc. Nu era amorțeala. Mi-am adunat toate forțele pentru a mă putea ridica și, dintr-odată, am simțit că se rupea ceva din mine. Ceva mi se smulgea cu o forță inimaginabilă din coloană. Mi-am reprimat țipătul și, cu o ultimă smucitură, m-am prăbușit la podea. Picioarele îmi erau complet amorțite, iar lacrimile au început să-mi curgă șiroaie pe obraji.

În ce fel de loc am ajuns? Oare m-au prins cei din conducere și acum fac teste pe mine? Ce naiba e asta?


Cartea I.R.En. poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: