"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 28 mai 2017: Aleea Zorilor – Andrei Crăciun

Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul, dragii mei, are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există și trebuie spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are adevărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar fraza aceasta e dreptul meu la o poveste și îl voi folosi până la capăt, până la punct, eu am pus multe puncte, eu am fost ziarist pe când ziarele obișnuiau să existe și noi, tineri cum eram, nu credeam că ele vor muri, dar bineînțeles că ele au murit, căci nu contează ce cred tinerii, ba dimpotrivă, la ziar ne obligau să scriem în propoziții scurte, ca să nu plictisim cititorul, dar cititorul tot s-a plictisit de noi, așa cum se plictisesc oamenii în trecerea timpului, de altfel, deși nu vi s-a spus niciodată să știți că oamenii mor fiindcă se plictisesc să trăiască, să trăiești poate fi foarte obositor, mie nu mi-au plăcut niciodată propozițiile scurte, dar le foloseam, nu aveam încotro, nimeni nu avea încotro, și în apărarea mea nu pot să chem decât realitatea că mai lăsam, când și când, câte o pisică, întotdeauna neagră, să-mi traverseze propozițiile scurte, să se îndrepte spre nicăieri, iar pisicile îmi traversau propozițiile scurte și eu mă mândream că nu sunt la fel ca toți ceilalți, eu credeam în pisicile mele negre, eram gata să mor pentru dreptul meu de a lăsa pisicile negre să călătorească prin paginile ziarelor, dar nimeni nu mi-a cerut să mor dintr-atât, ziariștii trăiau în niște hale imense care se numeau redacții, înjurau mult, se băteau, se îmbătau, nu credeau în Dumnezeu, credeau în dreptate, ziariștii făceau dragoste fără preludiu, erau grăbiți, mereu erau grăbiți, ei chiar trăiau fiecare zi, își dădeau viața pentru o iluzie și, constatând că au trăit pentru o iluzie, mureau tineri, fiind imediat uitați, dar acum așa ceva nu se mai întâmplă, în țara noastră nu mai există ziare, nu mai există redacții, era frumos pe atunci, dar nu vreau să devin unul dintre bătrânii aceia, îi știți, unul dintre bătrânii aceia care trăncănesc despre tinerețea lor pierdută, despre șarete și cai și iubiri încărcate de mister, căci adevărul, capricios cum deja prea bine îl știm, este că nostalgia e împotriva adevărului, ea obișnuiește să șlefuiască adevărul, în trecut e întotdeauna mai bine, și de ce să nu fie bine, de ce să nu avem dreptul acesta de a ne visa viața pe care am trăit-o, și poate că există și alte feluri de a ne apropia de sfârșit, dar eu nu îl cunosc decât pe aceasta, de a privi înapoi, întotdeauna înapoi, și de a așeza toate cele întâmplate, precum și toate cele neîntâmplate, toate zilele și toate nopțile trecerii mele pe pământ în această unică frază pentru care nu cer să fiu judecat, nici înțeles, e dreptul meu să o scriu exact așa cum îmi place, ea ar putea fi o poezie mai lungă, sau ar putea fi o scrisoare, sau ar putea fi chiar o dare de seamă, sau ar putea fi – și chiar așa și este – o adeverință, o adeverință că m-am născut, am copilărit, am fost adolescent și am dansat, am băut beri în grădini de vară și am fost la filme de cinematograf, am fost la spectacole de teatru și am ascultat pianiștii plângând, pianiștii plâng mult în sonatele lor scrise de bărbați de demult, bărbați cum nu mai există acum, pianiștii plâng călătorind prin fanteziile și nocturnele acestor bărbați vechi, bărbați cu peruci, și mai ales am scris, am scris, am scris, am fost împotriva granițelor între cuvintele scrise, am fost pentru deplina libertate și egalitate a cuvintelor scrise, am fost pentru reabilitarea clișeelor, m-am slujit de clișee și o fac în continuare, căci le iubesc, ele sunt abuzate și batjocorite și nimeni nu le ia în serios, deși fără ele nimic nu s-ar mai putea spune, am prețuit mai ales tăcerile, am scris căci mi-a plăcut să mă pierd printre cuvintele și virgulele mele ca un pianist printre partiturile din concerte de acum o jumătate de secol sau și mai mult, ziarele au fost muzica mea, aveam ritmul meu, și ritmul meu bătea ca o inimă, ritmul meu era însăși respirația lumii, eu trebuia să aflu – repede!, repede! – totul și să caut în micile întâmplări înțelesul lucrurilor, care bineînțeles că nu există, în fiecare dimineață aflam ce s-a mai întâmplat prin lume, în fiecare dimineață căutam înțelesul care nu există, apoi chiar m-au trimis prin lume și eu am călătorit lumea, într-o noapte la Havana, Cuba, m-a iubit o tânără negresă, iar la Beijing, China, am exploatat un om, un chinez foarte bătrân, probabil etern, și chinezul acesta m-a dus cu ricșa lui pe o ploaie ca în Vechiul Testament, iar într-o iarnă, în Transnistria, am intrat în portbagajul unei mașini, eram încă în viață, am cunoscut deznădejdea pe o stradă secundară din Lima, Perú, și am urmat un orb tocmai pe Insula Oia, iar la Bruges am prins o domnișoară de talie și am ridicat-o către cer și atunci ea chiar a atins cerul, la Istanbul aproape am văzut urma pasului lui Mahomed pe nisip, iar în Sicilia am fredonat romanțe pentru măgari și iubirile birjarilor, în Santiago de Chile am dansat bolero pe marile bulevarde, am trecut printr-o furtună pe mare, între orașul Stockholm și orașul Helsinki, n-am naufragiat niciodată, deși am cunoscut atâtea insule și atâtea corăbii, iar Praga a aruncat peste mine un pumn de aur, la Lecce mi-am făcut speranțe baroce, nu am fost ucis în duel la Florența, deși mi-ar fi plăcut atât de mult să fiu omorât acolo, să fiu îngropat acolo, pe o colină, sub un măslin, și am lăsat, fără niciun regret, să-mi cadă masca în plin festival la Veneția, la Roma mi-am jucat ultimii bani la ruletă și n-am pierdut, iar în Moscova m-am simțit zdrobit de simfonia unor groaznice tăceri postindustriale, la Minsk m-am uitat la statuia lui Lenin, iar Lenin nu a avut curajul să privească în jos, înspre oameni, la Paris am sosit prea târziu și toată poezia lumii deja se sfârșise, la Ierusalim mi-am sprijinit capul de Zidul Plângerii și o clipă am ajuns până la o iubire ceva mai înaltă, fiica unui rabin a vrut să fugă cu mine în deșert și nu am putut împiedica acest deznodământ decât fugind eu într-o amiază, în timpul somnului ei de frumusețe de care avea atâta nevoie, am sacrificat un vers alb în acel cartier din Amsterdam, iar la Napoli m-am îmbătat, până la delir, cu marea frumusețe, la Lisabona m-am recules la umbrele lui Pessoa, eu am ascultat chemarea nopților, am cunoscut mahalale și regi și clovni și criminali și cerșetori și acrobați și copii celebri și actrițe de varieté și magnați și vechi poeți japonezi, eu am umblat îndelung prin porturi, prin bordeluri, prin mine, și am scos la lumină oameni întregi, iar altădată, vă spun, am privit, pur și simplu, o noapte întreagă marea, să privești o noapte întreagă marea este copleșitor, iar eu am fost atunci copleșit, eu am ridicat baricade și am prăbușit ziduri, am crezut în Internaționala Oamenilor Buni de pe planeta Pământ și nu am fost niciodată în război, nu mi-au plăcut războaiele, deși războaielor le datorez începutul, căci trăiam pe atunci pe Aleea Zorilor, într-un mic oraș de provincie, și tot orașul depindea de fabrica de armament, în fabrica de armament se făceau cu mâinile oamenilor arme, iar cu armele acelea se ucideau alți oameni în Kinshasa sau poate că în Brazzaville, cine să mai știe?, dar nu am auzit niciodată pe nimeni întrebându-se dacă este bine sau dacă nu este bine că se întâmplă așa, și pentru ca eu să ajung pe Alee a fost nevoie ca o tânără de douăzeci și doi de ani să coboare dintr-un autobuz, într-o autogară de la marginea unei păduri, coborând, ea s-a înspăimântat și nu a știut cu ce să umple timpul dintre bătăile inimii sale, căci de jur împrejur chiar se înălța socialismul, plăcile de beton se tot adunau în dreptunghiuri aproximativ verticale și cu siguranță gri, și aici se adăpostea clasa muncitoare, așa decisese Partidul Unic, oamenii muncii aveau să se odihnească între aceste plăci de beton, între drumurile lor la uzină, tânăra de douăzeci și doi de ani a venit aici ca să predea matematici la singura școală generală, așa că era obligată, logic, să se îndrepte spre școală, ea nu știa drumul și nici nu arăta a profesoară, avea ceva dintr-o elevă care abia a trecut treapta I către liceu, era minionă și foarte slabă și un mers hotărât cu care-și masca timiditatea avea, înainta cu pumnii strânși, cineva a putut atunci să vadă cum tânăra de douăzeci și doi de ani era condusă, ca un orb, de un pâlc de copii, care au abandonat-o în fața școlii, tovarășa și-a făcut singură curaj să intre, era profesoară!, visul ei se împlinise, era profesoară la oraș!, chiar dacă orașul era atât de mic, el nu se afla la capătul speranțelor, directoarea școlii a primit-o și a ascultat-o fără prea mare interes, mai târziu au mers totuși împreună către primărie, iar primăria îi va repartiza tovarășei profesoare un apartament, pentru că era căsătorită (cu un student la Matematică!) și avea și un copil, va primi un apartament cu două camere pe Aleea Zorilor, confort II, dar e tot ce se poate pentru moment, însă tovarășa e tânără și nu se va sfârși lumea dintr-atât, nu-i așa?, și oricum va mai dura câteva luni până când se va elibera, iar până atunci tânăra profesoară va dormi în căminul liceului, printre șobolani, tânăra profesoară era mama mea și acesta a fost tot începutul, dar începuturile obișnuiesc să zboare și să se ridice într-o clipă la cer, și s-a făcut noapte, și s-a făcut dimineață, și în oraș nu mai era liniște, tocmai căzuse Dictatorul, începuse libertatea, dar libertatea era complicată și oamenii nu știau ce să facă, așa ceva nu se mai pomenise!, se întâmplase o Revoluție și era bine, fiindcă aveam să mâncăm multe portocale, nu s-a tras niciun singur glonț la noi în oraș, noi nu am avut eroi, în capitală a murit fiul unui lăcătuș-mecanic de la fabrica de armament, un student la Politehnică, dar babele vorbeau că murise de beat ce era, că ieșise băut să strige și el „libertate! libertate!”, cum se striga în iarna aceea, și mergea în zig-zag și striga și un soldat l-a somat să se oprească la un control de rutină, câtă rutină încape și într-o Revoluție, și el, de beat ce era, nici gând să oprească, și a mai băgat și mâna în palton, ca și cum ar fi vrut să scoată o armă, iar soldatul l-a împușcat mortal, căci el nu avea de unde să știe că acolo fiul lăcătușului-mecanic, student la Politehnică, nu ținea nicio armă, ci o sticlă de tărie, dar în Revoluții nu ai cum să previi lucrurile astea, în oraș nu mai era liniște, prea puțini erau de partea lăcătușului-mecanic, puțini credeau că fiul său fusese, într-adevăr, un erou, se spunea că primise și o decorație post-mortem, dar nu cunoșteam pe nimeni care să știe pe cineva care ar fi văzut-o, iar lăcătușul-mecanic a căzut în patima alcoolului, a luat calea restaurantului „Căprioara”, bărbații, fie ei frezori sau strungari sau chiar medici, luau cu toții calea restaurantului „Căprioara” atunci când viața își pierdea sensul, eu aveam șase ani, dar știam ce înseamnă să cazi în patima alcoolului, la noi, pe Aleea Zorilor, mulți bărbați cădeau în patima aceasta, ei erau aceia pe care îi aduceau nevestele beți acasă, îi aduceau petrecându-i pe drum cu tot felul de cuvinte urâte pe care noi, copii cum eram, nu aveam voie să le folosim, dar bineînțeles că le foloseam, și săracii oameni căzuți în patimă nu mai aveau ce să facă și își pocneau și ei femeile, le pocneau de le mutau fălcile din loc, căci așa se spunea, dar noi, copii fiind, dragilor, nu vedeam nicio falcă mutată din niciun loc, vedeam doar cum li se umflau femeilor ochii, dar existau și femei mai puternice care se luptau cu ei, le țineau piept, și nu o singură dată oamenii căzuți în patimă abia mai ajungeau pe la casele lor de înjurați și loviți ce erau, altădată veneau singuri, mergeau în patru labe, și era vai și amar de cei de la ultimele etaje, ei abia se târau și se bâlbâiau și nimeni nu le întindea o mână de ajutor, lasă-i să se târască, dacă au băut ca porcii, și lăcătușul-mecanic a căzut și el în patimă, cum vă spuneam, nevastă-sa îl lăsase încă de pe vremea Dictatorului și se mutase cu altul, unul cu o față de lup, un bărbat aspru, de la țară, și lăcătușul-mecanic era singur și noaptea se gândea la fiul său mort, împușcat mortal fiindcă și-a lăsat mâna dreaptă să se strecoare în buzunarul de la piept al unui palton în timpul unei Revoluții, ceea ce nu se face, lăcătușul-mecanic bineînțeles că a înnebunit, îmi amintesc foarte bine de el, cum să nu-mi amintesc, dragilor, căci el umbla întotdeauna cu o geantă mică din piele în care avea morcovi, scotea la nesfârșit morcovi din geanta aceea, era ca și cum geanta din piele ar fi fost, de fapt, un joben în care ar fi crescut iepuri, și iepurii ar fi avut nevoie de toți morcovii aceia, e de neînțeles misterul pe care îl purtau morcovii în viața lăcătușului-mecanic, dar într-o zi și viața lui s-a sfârșit, el a ales ziua aceea, el și-a făcut dintr-un scaun de bucătărie un eșafod, el s-a spânzurat, era înspre toamnă deja, l-au înmormântat la marginea cimitirului, orașul nici nu avea biserică, lângă cimitir era doar o capelă, și nu l-au băgat în capelă pe lăcătușul-mecanic, și cel mai curios e că avea un basc pe cap atunci când l-au băgat în pământ, eu îmi amintesc toate acestea, cum să nu mi le amintesc?, fiindcă îl știu de pe vremea Dictatorului, de când era un bărbat înalt care putea să ducă pe umeri tot cerul, îl vedeam în fiecare zi când tatăl meu mă ducea pe umeri până la Petruța, Petruța era femeia pe care ai mei o plăteau ca să aibă grijă de mine și ea chiar avea, noi doi eram prieteni, și ce dacă ea avea cu șaizeci de ani mai mult?, cine spune că nu poți fi prieten cu cineva dacă între voi sunt șase decenii nu știe ce vorbește, dimpotrivă, abia atunci poate să înceapă o prietenie, Petruța îmi spunea povești cu zmei, cum erau poveștile noastre, dar zmeii ei nu erau ca alți zmei, erau zmei care cădeau și ei în patimă, care aveau probleme cu nevestele lor, zmeoaicele, cu slujba, cu Partidul Unic, cu apartamentele lor de bloc, zmeii Petruței stăteau tot la bloc, zmeii Petruței erau așa cum sunt și oamenii, doar că mai înțelepți, ei evitau să se lupte, ei cădeau la pace pur și simplu vorbind, când ești zmeu e foarte important să vorbești, Petruța îmi repeta că zmeii trebuie și ei înțeleși, fiindcă puțini sunt, de fapt, răi dacă au de ales, îmi plăceau zmeii aceia, ei erau eroii mei, dar mai era și realitatea, și în realitate Petruța nu suporta să vorbească la telefon, dacă suna telefonul se înspăimânta și atunci mă înspăimântam și eu, nu știu ce vești aștepta și nici când au venit, ea locuia pe întuneric, ei nu îi plăcea lumina, ea trăgea întotdeauna draperiile și se ferea de soare, eram fericiți amândoi, făceam totul în mod egal, dacă ea îmi spunea o poveste, și eu trebuia să îi spun ei o poveste, ea a fost primul om căruia i-am spus povești,


Cartea Aleea Zorilor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: